Text Size

foiletONline CAPITOLUL 8 - "Complexul Europa" - Cătălin Lazurca

PDFPrintE-mail

foiletONline - Capitole

 

 

 

Cătălin Lazurca

8.

Porniră cu toţii, înşiraţi în spatele tînărului cu păr lung şi blond.

Mihai.

Sălta pe picioarele lui scurte, făcînd să-i sune fîşiile de piele prinse de turul pantalonilor, piele uscată, aşa-i trecu lui Zulu prin cap: o folosea la capcane. Îi simţeau toţi mirosul greu, blănos, mirosea poate ca animalele pe care le prindea. Murdar, a carne veche, a pămînt umed şi răscolit, aşa cum miroseau iepurii şi popîndăii pe care-i ţinea în cuşti, la mănăstire.

 

Trecură de un canal aproape secat, înecat în trestie, apoi o cotiră la stînga, spre un cîmp potopit de iarbă înaltă şi arsă, din care se iţea din loc în loc cîte un disc de floarea soarelui. Se ţinură o vreme la margine, pe lîngă un gard de scînduri, din care Zulu smulse un par. Lovea cu el iarba înaltă din faţă, să-şi facă drum.

 

Mihai, călăuza lor, îşi opri pentru cîteva clipe salturile, se întoarse spre restul grupului, îl măsură cu privirea pe Zulu, zîmbi aprobator şi smulse şi el un leaţ din gard. O apucă oblic, către mijlocul cîmpului, lovind de cîteva ori buruienile cu tulpini lemnoase, oprindu-se apoi ca să-l aştepte pe Zulu, cu care, umăr la umăr, le deschidea celorlalţi calea.

      Haideţi pe-aici, e mai aproape, îi încurajă Zulu.

 

Loveau amîndoi cu putere, iar mişcările lor sincrone, hîrşîitul scurt şi uscat al buruienilor retezate, tot baletul ăsta avea ceva liniştitor. Caspian se agăţă de ritm, simţea, ţinînd-o pe Ierra de mînă, că şi inima ei bate aidoma. Îi lăsară pe cei doi să se îndepărteze cîţiva paşi, privindu-i cum se înalţă pe vîrfuri, căutînd scurt în jur, apoi: harş! cu parul în scaieţi. Soarele le bătea din faţă, acoperindu-i cu o lumină prăfoasă, în care pluteau petale uscate, frunze şi puf.

 

      Ei, strigă Zulu, cînd lemnul lui lovi o altă bucată de lemn. Gata, am ieşit, zise, crezînd că dăduse de gardul din partea celalaltă.

Văzură toţi cum locul se deschide, căci iarba îi ajungea acum lui Zulu doar pînă la genunchi. Mihai părăsi tandemul, săltînd din nou pe picioarele-i neobişnuit de scurte şi boante, uitîndu-se de cîteva ori scurt înapoi şi parcă îndemnîndu-i şi pe ceilalţi să se grăbească.

 

 Însă ceilalţi încremeniseră, privind buimaci mulţimea de cruci risipite în micul luminiş din bălării. Zulu nu lovise gardul de partea cealaltă a cîmpului, lovise o cruce de lemn, aproape c-o doborîse.

      Ia uite, strigă Zulu. Ce face părintele aici? Uite, Ierra! Ce de cruci! Vezi?

 

Caspian se desprinse de fată, trecu de Zulu şi începu să se plimbe printre cruci. Nu-şi cobora ochii, parcă nevrînd să citească ce scria pe ele. Se uita, cu ochii mijiţi, către capătul luminişului, acolo unde de oprise Mihai şi unde iarba creştea iarăşi înaltă. O pală de vînt mişcă pletele tînărului şi aduse din spate şoapta sugrumată a fetei, răsunînd ca sticla plesnită. Caspian mai strînse puţin din pleoape, apoi se puse în patru labe. Citi cu sete numele zgîriate pe crucile cenuşii, rostogolindu-se în spini ca un animal încolţit, zgîriindu-şi palmele şi umplîndu-se de praf. Se opri de abia după ce simţi sub genunchi o bucată de pămînt afînat, din care se înălţa, poate mai înaltă decît celelalte, o cruce nouă. Gîfîia, cu bărbia în piept, înghiţind praful: numele acela nu mai trebuia să-l citească.

 

Simţi mîna Ierrei pe umăr. Se ridică şi parcă nu reuşi să-i desluşeacă trăsăturile. O roşeaţă îi năvălise în obraji, era stînjenită şi nu-şi ridica ochii. Mîna ei o atingea din nou pe cea a lui Caspian. Amîndoi ar fi vrut să spună ceva, Ierra zvîcni, poate vrînd să-l tragă de-acolo.Zulu se oprise în mijlocul cimitirului, rotea băţul, lovind încetişor crucile din jur.

      Ierra, bolborosi Caspian, de ce plîngi?

      Nu ştiu.

 

Pînă la chilii nu mai făcură mult, Casian nici nu-şi dădu seama cum ajunsese la capătul cîmpului, prea îi tremurau picioarele. În faţa ochilor vedea pete de întuneric, de la sîngele care i se urcase la cap, îi bubuiau şi urechile. Le acoperi cu palmele ca să facă linişte acolo, mergea aşa. Îl sperie un scheunat sfîşietor. Îl zări pe Mihai ridicînd din iarbă un dihor, legat fedeleş cu fîşiile de piele şi zvîrcolindu-se  însîngerat de plumbii din capătul cureluşelor.

      Taci, mă, taci! îi şoptea tînărul, înfigîndu-i degetele în gît ca să-l amuţească. Taci că nu eu te-am chemat aici.

 

Dihorul amuţi, sufocat, Mihai îl aruncă pe umăr, legat cu fîşiile de piele. Nu era încă mort, mai zvîcnea. Caspian se uita la el cum se bălăngănea pe spinarea călăuzei, vru să întindă o mînă ca să-i slăbească o curea ce-i ţinea gîtul. Dar Mihai se întoarse, oprindu-se în faţa zidului scund de bolovani de rîu care mărginea curtea chiliilor.O luă pe Ierra în braţe şi o trecu dincolo.Îl ajută şi pe Caspian, Zulu trecu singur. Mihai îşi vîrî mănunchiul de piei între dinţi, ţinînd animalul aşa, cu fălcile strînse. Cu mîinile, rămase libere acum, se propti şi sări şi el peste gard.

 

O luă iarăşi în faţă, iar Caspian apucă să-i desfacă dihorului cureaua din jurul gîtului. Privi animalul în ochi pentru cîteva clipe, părea fără viaţă.

 

Trecură apoi printr-o curte cu pietriş în care ciuguleau cîteva găini mari şi albe şi se opriră sub bolta cerdacului umbrit al chiliilor. De la o fereastră se auzeau chicoteli de copii, ţipete mici şi vesele. Mihai porni într-acolo, privi cîteva clipe prin fereastra prăfuită şi le făcu şi lor semn să se apropie.

 

În chilie, un călugăr turna apă peste nişte copii înghesuiţi într-o cadă: mergea cu o găletuşă în colţul întunecat al încăperii şi aducea de-acolo apă încălzită, poate nu îndeajuns, căci copiii fremătau şi ţipau de fiecare dată cînd călugărul arunca peste ei găleata. Erau patru copii, un băiat şi trei fetiţe. Cel mai mare era băiatul - nu trecuse de şase ani, cea mai mică fetiţă avea vreo doi. Pe cea mică o săpuneau pe rînd ceilalţi copii, ea ţipa, rîdea şi iar ţipa după călugăr. Acum, de unde stătea Caspian, la ferestruica dinspre curtea cu păsări, nu-l mai vedea pe călugăr, se dusese iarăşi în colţul întunecat al odăii. Caspian se zgîia într-acolo, în colţul acela era o sobiţă. Pe podeaua de lemn pîlpîiau şi jucau flăcări, dar nu luminau îndeajuns. Pe Caspian, atît cît putea s-o desluşească, priveliştea îl înfiora, îl sufoca.

 

Cu ochii înceţoşaţi, se întoarse către Mihai. Acesta stătea cu dihorul strîns la piept, vîrît sub cămaşă. Poalele cămăşii îi cădeau peste pantalonii scurţi: Caspian îi văzu genunchii osoşi cum păreau că tremură, gata să îngenuncheze. Clătina din cap, cu gura căscată şi faţa lucind, aprinsă de bucurie. O picătură de transpiraţie i se prelingea pe tîmplă. O şterse, scoţînd mîna de sub poalele cămăşii, apoi îi aruncă lui Caspian o privire beată de fericire.

      Vezi? reuşi el să îngaime. Uită-te şi tu!

 

Caspian se întoarse către fereastră: lîngă vana plină stătea din nou părintele, aplecat peste copii, iar rasa lui atârna peste luciul apei. Cîţiva stropi îi luceau pe chipul palid, zîmbea cu gura larg deschisă, de parcă ar fi vrut să absoarbă căldura apei. Îşi suflecă mînecile şi-şi vîrî o mînă în cadă, pînă la cot. Fetiţa cea mică îl muşcă de deget, călugărul scoase un ţipăt. Lîngă Caspian, Mihai şi Ierra hohotiră. Caspian îi privi cu coada ochiului şi văzu cum, dintre nasturii cămăşii tînărului, se iţise capul dihorului. Nu mai avea cureluşele legate în jurul gîtului, Mihai părea să-l ţină în palmă, cu degetele mîngîind pieptul animalului. Îşi coborîse bărbia în piept, avea acum dinţii încleştaţi, şoptea de-abia auzit:

      Aşa, aşa, aşa.

 

Caspian scutură din cap şi-şi întoarse privirea către chilie. Călugărul scufunda pe rînd copiii, ca să le ude părul murdar şi încîlcit. Uneia dintre fetiţele mai mari îi intrase săpun în ochi şi plîngea strîngînd din pleoape. Băiatul cel mare dispăruse sub apă, fetiţele începură să numere, cea mică îngînîndu-le: oi, ei, tu

- Cinci!

- Şase!

- Şapte!

- Opt!

- Nouă!

- Zece!

- Unşpe!

- Doişpe!

 

Un geamăt greu, hîrşîit, apoi un chiot. Mihai se prăbuşi  în genunchi, cu fruntea lipită de pămînt. Scuturat de icnete, se răsturnă pe o parte, apăsîndu-şi obrazul pe-o bucată de lemn aruncată lîngă zid. Încă un chiot, sălbatic şi vesel, apoi se întoarse cu faţa în sus, arătîndu-le tîmpla însîngerată. O aşchie mare îi intrase sub piele, îi atîrna pînă deasupra pleoapelor umflate.

 

Ierra se aplecă să-l ajute. Îi acoperi gura cu mîna şi-i smulse aşchia. Mihai nu scoase un sunet, iar Ierra îi simţit buzele subţiindu-se sub palmă, zîmbea. Se ridică în picioare, dîra de sînge i se scurgea pe gît. Pieptul i se zbătea, dar printre dinţii dezveliţi de zîmbet nu se strecura nici un şuier. De sub gulerul cămăşii se iţi capul dihorului, care-i privi înspăimîntat pe cei trei şi fugi.

 

 

      I-ai speriat, nebunule! îl certă călugărul pe Mihai, apropiindu-se de fereastră. Celorlalţi le zîmbi şi, ridicîndu-şi mîinile în aer, le strigă: Staţi aşa!

 

Întorcîndu-se doar pe jumătate către copii, întrebă peste umăr:

      Ce-ai prins de data asta?

      Un dihor, răspunse vesel Mihai.

      L-ai scăpat?

      Da, rîse prosteşte tînărul.

      Hai, du-te!

 

O luă în braţe pe cea mai mică dintre fetiţe, o înveli într-un ştergar şi porni cu ea către uşă.

      Haideţi, intraţi! Numai un pic, să termin cu ăştia mici.

Îi luă pe rînd şi-i ridică din apă, frecîndu-i pe toţi cu acelaşi prosop. Copiii stăteau înşiraţi şi-i priveau curioşi pe noii veniţi. Fetiţa căreia îi intrase clăbuc în ochi îşi freca pleoapele înroşite şi, cînd reuşea să deschidă ochii, părea în mod special interesată de Ierra. Ierra, nu ştia prea bine de ce, se simţea încurcată. Se porni să-şi scotocească buzunarele, deşi ştia că nu avea ce să scoată de acolo ca să dăruiască copiilor. În cele din urmă, îşi dezlegă de la gît eşarfa şi i-o întinse fetiţei. Aceasta se încruntă intimidată şi, plesnindu-l pe băiat peste umerii goi, o luă la fugă. Dispărură toţi, aşa goi cum erau, printr-o uşă deschisă în peretele din spate.

 

Lăsară uşa căscată, umplînd cu chiotele lor coridorul întunecos în care se afundară. Călugărul se opri în cadrul uşii, încercînd, atît cît putea să vadă, să se asigure că toţi ajung unde trebuie. Apoi, întorcîndu-se către cei trei, le făcu semn să-şi găsească un loc. El rămase însă în picioare, întors pe jumătate cu faţa spre coridor.

      Hai, luaţi loc! Vă aşteptam.

De-abia Ierra tresări, Caspian şi Zulu părînd mai degrabă preocupaţi să calculeze dimensiunea exactă pe care o puteau fiecare ocupa în spaţiul înghesuit al chiliei. Se aşezară pînă la urmă pe cîte un colţ de pat, iar scîrţîitul arcurilor aproape că acoperi glasul Ierrei:

      Cum aşa? Cum de-aţi ştiut că venim?

Călugărul zîmbi şi-şi scutură mînecile rasei ca şi cum ar fi putut să găsească acolo un răspuns. Nu găsi nici unul şi, cu acelaşi zîmbet pe buze, spuse:

      Eu sînt Varsanufie.

Îşi rostise numele clar, răspicat, ca pe o parolă. Şi, de îndată ce-l rosti, ceva straniu se petrecu cu cei trei. Fiecare cedă dintr-odată, spaimele, furia sau ruşinea se domoliră brusc. Cu toţii se pomeniră zîmbindu-i călugărului: topiţi şi încrezători, ca şi cum toate emoţiile acelea nu se mai zbăteau deja în mintea lor, stinse în mici salturi de bucurie pe care zîmbetul părintelui le orînduia atotputernic.

Varsanufie se mai întoarse o dată către coridorul întunecat şi strigă:

      Hei! Haideţi c-au venit.

 

Trecură cîteva clipe, şi limbile flăcărilor din sobiţa deschisă dansară palid peste podeaua udă, ca şi cum stingerea vieţii le era plăcută. Caspian se simţi uşor, la infinită distanţă de toate, privind recunoscător pereţii cenuşii pe care se înşirau icoane greu de desluşit. Doar Ierra strălucea între ele, dreaptă, slabă şi încordată, cu ochii aţintiţi spre uşa în care stăteau acum trei bărbaţi.

      Jonathan! Ce cauţi tu aici?

 

 

      Era cea mai sigură cale să vă aducem cu noi. Cînd ţi-am cerut cele cinci nume, am ştiut că nu ai decît două posibilităţi: să vii aici, ca să cauţi identitatea unor Prăjiţi; sau să-ţi torni prietenii. Ai fi putut de fapt şi să nu ne oferi nimic, dar şi atunci dispariţia ta ar fi fost la fel de convenabilă.

Jonathan rîse şi îşi mai aprinse o ţigară. Lîngă el, pe scaunele de răchită de sub platanul din curte, stăteau cei doi călugări: Varsanufie şi Chiriac. Chiriac îi turna ceai lui Zulu, care-şi privea încurcat ceaşca, încercînd să-şi domolească tremurul mîinii.

“Bine înseamnă bine”, se gîndi Ierra, desluşind un sens de-a dreptul mistic în cuvintele rostite de Jonathan în seara de karaoke.

      Nu înţeleg, spuse ea. Ce nevoie aveţi de noi?

Jonathan o privi cu oarecare asprime, încurcat de felul abrupt în care i se pusese întrebarea. Oftă, lăsîndu-se pe spate:

      La drept vorbind, nici nu ştim încă. Îmi pare rău.

“Îţi pare rău!”, se gîndi Ierra. “Îţi pare rău, nenorocitule! M-ai îndopat cu pastile, mi-ai distrus minţile, şi-ţi pare rău!”. Simţi cum creşte în ea un val de furie deznădăjduită, o groază sufocantă şi o repulsie pentru această demascare descurajantă. Începu să-şi muşte buzele şi simţi cum o năpădesc lacrimile. Părintele Varsanufie o luă de mînă, o strînse cu putere de încheitură şi-i şopti:

      Crede-mă, Ierra, e mai bine aşa. Că s-a întîmplat acum. Erau oricum pe urmele tale, ştii doar.

Şi, spunînd asta, îl privi în treacăt pe Caspian, cerînd cumva o încuviinţare. Acesta scutură din cap şi, simţindu-se poate obligat să spună ceva, întrebă:

      Şi ce faceţi aici? Ce-i cu copiii ăştia?

 

Erau copiii Prăjiţilor. Aşa începuse totul. Aşa luase naştere refugiul acesta. Varsanufie evadase dintr-un lagăr din Deltă. Din tot grupul care reuşise să evadeze, nu scăpaseră decît el şi băieţelul pe care-l văzuseră mai devreme îmbăindu-se. Era fiul unei femei care murise înecată în timpul traversării Dunării. Varsanufie l-a luat în grija lui şi l-a adăpostit aici, la Plumbuita. Nu se aşteptase să regăsească locul neatins: evacuarea mănăstirii, după decuplare, fusese precedată de zvonul că va fi demolată. Nu se întîmplase asta, la întoarcere Varsanufie îl reîntîlni pe Mihai, oligofrenul aflat în slujba mănăstirii încă dinainte de decuplare.

Apoi, celor trei li s-a alăturat Chiriac. Varsanufie l-a ajutat cu tiparniţa, Chiriac a umblat cu Varsanufie să strîngă de pe străzi copiii abandonaţi ai Prăjiţilor. Nu reuşeau întotdeauna să-i recupereze, de cele mai multe ori autorităţile îi adunau înaintea lor şi-i internau în orfelinatele oficiale. Dar, cu timpul, au învăţat pînda. Aveau acum vreo patruzeci de copii în grijă.

Curios era că, uneori, Prăjiţii îşi urmau, cumva hipnotic, fiii şi fiicele, pînă la porţile mănăstirii. Dacă şi-ar mai fi întîlnit copiii, nu i-ar mai fi  recunoscut, însă ceva îi ţinea aproape de ei. Călugării încercau oricum să-i ferească pe copii de întîlnirile cu părinţii, însă nu-i alungau pe Prăjiţii aciuiaţi pe lîngă zidurile mănăstirii. Erau un camuflaj perfect pentru ce se petrecea dincolo, comunitatea  lor condusă de omul cu cicatrice alcătuind inelul insalubru, odios şi de nestrăbătut de cei din Miliţia Psihiatrică. Îi aveau şi pe ei în grijă, ce-i drept, şi-i alinau pe Prăjiţi cum puteau, pînă în ultima clipă, cînd mureau stingîndu-se brusc, în cîte un cotlon sau tufiş. Călugării îi adunau, făceau la fiecare două zile cîte o expediţie de căutare a cadavrelor, de teamă să nu apuce să putrezească, şi-i înmormîntau în cimitirul din cîmp. În schimb, pentru toate serviciile astea, îi foloseau pe Prăjiţi ca să-şi împartă flyerele subversive.

 

      Şi tu, Jonathan, cum ai ajuns aici? întrebă Zulu, dorind de fapt să desluşeacă rolul pe care el şi cei doi prieteni ai săi urmau să-l joace de acum înainte.

Jonathan încercă parcă să zîmbească, însă renunţă, cumva preocupat şi coborîndu-şi privirea. Chiriac tuşi uşor, îi puse o mînă pe umăr şi răspunse în locul lui:

      Cu el e mai complicat. Haideţi să vă mai arătăm ceva.

Se ridică el cel dintîi în picioare şi-i aşteptă şi pe ceilalţi să se ridice. Era înalt, mai înalt decît toţi, şi destul de slab. Faţa lui smeadă, acoperită cu o barbă rară, avea o expresie aproape mirată. Nasul îi era ascuţit, gura aproape lipsită de semnele oricărei emoţii, doar ochii albaştri exprimau o dispoziţie întrucîtva melancolică. Îi privi protector pe toţi ceilalţi, ridicaţi acum în picioare, şi, parcă încurcat de propria hotărîre, ieşi de sub umbra copacului şi se îndreptă spre chilii.

 

Străbătură mai multe încăperi şi coridoare întunecate, coborîră la un moment dat pe nişte scări într-o pivniţă. Jonathan căută cu lumina telefonului mobil pe un petec de perete şi găsi un întrerupător. Un bec se aprinse palid, la vreo douăzeci de metri în faţa lor, suspendat sub bolta împăienjenită a galeriei. Părintele Chiriac o luă în faţă, trecu de haloul de lumină gălbuie şi se pierdu în întuneric. Îl urmară pe rînd Caspian, Zulu, Ierra, Varsanufie şi Jonathan, trecînd unul cîte unul pe sub becul slab şi prăfuit şi oprindu-se în faţa unei uşi, cîţiva paşi mai încolo.

Părintele Chiriac bătu cu pumnul în lemnul gros al uşii. De dincolo se auzi un glas slab. Părintele deschise uşa şi intră în încăperea puternic luminată de un neon alb. Caspian se opri în prag, încremenit: înconjurat de zeci de bucăţi de scîndură risipite peste tot, aplecat deasupra unei cruci şi ţinînd în mînă un aparat de pirogravat cu care însemna un nume nou, stătea Sun.

 

 

Comentarii (6)add comment

dominodor said:

mi se pare cel mai incitant capitol, din ce am citit pana acum. felicitari
 
Raporteaza abuz
vot
vote -
March 24, 2010
Voturi: +0

Tara Mircea Marcel said:

ultimele doua comentarii sunt ale mele, nu eram logat. smilies/smiley.gif
 
Raporteaza abuz
vot
vote -
December 03, 2009
Voturi: +0

M. said:

Nu stiu daca a ajuns sau nu commentul meu, deci poate ma repet.

Intentia mea nu e sa-ti fiu antipatic, nici sa fac pe desteptul. Scopul e sa facem textul cat mai bun, nu?
Daca cititorii au scriitori preferati, de ce nu ar avea si scriitorii cititori preferati smilies/smiley.gif

leț, léțuri, s.n. (reg.) șipcă, fâșie de lemn pentru construcții.

regionalismul acesta il aveam in minte.
Imi cer scuze ca te-am corectat fara sa verific in prealabil.
 
Raporteaza abuz
vot
vote -
December 03, 2009
Voturi: +0

M. said:

smilies/smiley.gif)
Intentia mea nu e sa fiu antipatic. Poate chiar sunt destept, nu doar fac pe desteptul.

La fel cum un cititor are preferinte intre scriitori, de ce nu ar avea si un autor preferinte intre cititori?

leț, léțuri, s.n. (reg.) șipcă, fâșie de lemn pentru construcții

regionalismul acesta il aveam in minte. Cu acesta sunt obisnuit smilies/smiley.gif imi cer scuze pentru corectura. Nu am verificat inainte.
 
Raporteaza abuz
vot
vote -
December 03, 2009
Voturi: +1

catalinlazurca said:

LEAȚ, leațuri, s.n. Despicătură lungă și îngustă de lemn, adesea fasonată (în patru muchii), folosită în tâmplărie. [Var.: laț s.n.] – Din magh. léc.

am impresia ca faci in general pe desteptul, mi-esti foarte antipatic si ma bucur ca pot spune asta unui cititor smilies/smiley.gif
 
Raporteaza abuz
vot
vote -
December 03, 2009
Voturi: +0

Tara Mircea Marcel said:

leţ nu "leaţ", oricum nu mi se pare potrivit cuvantul.
" Ierra, nu ştia prea bine de ce, se simţea încurcată." Prea vag. O metafora inserata aici ar oferi o senzatie mai puternica, eventual chiar un flashback al Ierrei. De ce se simtea incurcata? Isi aduse aminte de relatiile ei cu Unchiul? Cum incepura? Pana in acest punct cam tot textul are o senzatie de vag si personajele imi par schizofrenice, adica diferite de cele din capitolul precedent. Zulu nu-mi mai pare Zulu, Caspian nu mai e Caspian.
"De-abia Ierra tresari" Doar Ierra... si de ce a tresarit?

Finalul vine si salveaza textul smilies/smiley.gif e neasteptat. Cel putin eu nu m-am gandit la asta nici in ruptul capului. O intorsatura frumoasa care creste intriga si suspansul si ridica intrebari.

Descrierile (drumul pana la chilie, reactiile personajelor, locurile) mi se par vagi. Nu exista nici un element care sa le fixeze in mintea cititorului. Apar ca niste pete diforme, nu delimiteaza cand de fapt asta ar trebui sa faca. Cu senzatia asta am ramas. Dar in cele din urma eu sunt doar unul.

Johnatan apare din nou, insa reactia personajelor la vederea lui e aproape inexistenta. Caspian e drogat, el nu se pune, dar Ierra ar trebui sa aibe ceva senzatii, trairi mai intense.

Dar, ma repet marele plus al acestui capitol este finalul.

Uite o posibila explicatie. Johnatan este un fel de agent dublu, the good guy care ii scapa pe cei urmariti de militie. El a adus-o pe sun aici unde e in siguranta, si de aceea i-a adus si pe ai acolo. Incepand cu ei Johnatan vrea sa formeze o miscare de rezistenta impotriva sistemului. sau nu?
 
Raporteaza abuz
vot
vote -
December 01, 2009
Voturi: +0

Scrie comentariu
quote
bold
italicize
underline
strike
url
image
quote
quote
smile
wink
laugh
grin
angry
sad
shocked
cool
tongue
kiss
cry
micsoreaza | mareste

security image
Scrie caracterele din imagine


busy

2% Pentru Cultura

Prietenii bibliofagia.ro

 

 

 

 

Câştigă un HTC magic cu foiletONline

 

Login

foiletONline- sponsorizat de

 

 

 

 

 

si cu sprijinul