Text Size

foilteONline- CAPITOLUL 7-"Complexul Europa" - Adrian Şchiop

PDFPrintE-mail

foiletONline - Capitole

 

 

Adrian Şchiop

 

7.

Afară, căldura densă a serii de august o învălui pe Ierra ca mierea pe soarecele inecat in borcan şi pentru câteva minute i se făcu greaţă de mirosul de igrasie şi mâncare ieftină din sala de karaoke. Cercetă absorbită senzaţia, de unde, de ce ura asta subită din cauza căreia părăsise în fugă sala de karaoke. Dar oricât îşi pipăi memoria nu dădu peste nimic.

Ar fi putut s-o ia pe jos, dar nerăbdarea de a+şi întâlni prietenii muşca din ea cu dinţi de sobolan infometat, aşa că sări în primul tramvai care îi ieşi în cale. Şi-l imagină pe Zulu făcînd ture prin cameră şi pe Caspian prăbuşit în fotoliu, gârbovit, închis în el însuşi şi încercă să le trimită pase telepatice de pace şi empatie, cum citise cândva într-un manual Zen că trebuie să faci când ţi la cineva aflat la distanţă. Erau singurii ei prieteni.

Oare să le spună de Jonathan? Nu că n-ar fi avut încredere în ei, nu asta era problema, ci ii era teamă că riscă să deconspire relaţia cu Koda. Iarăşi, nici aici nu era o chestiune de lipsă de încredere, ci mai degrabă de echilibru, aşa îşi negociaseră relaţia şi era tîrziu să mai schimbe ceva: dacă ar fi le-ar fi spus că de doi ani trăieşte cu un bărbat, că are o relaţie secretă care îi dă confort afectiv, echilibrul şi senzualitatea fragilă dintre ei s-ar fi rupt; în ficţiunea în care trăiau ei trei, nici unul nu era cuplat, deşi fiecare visa la o relaţie.

 

Inăuntru, o întâmpină un miros greu de aburi şi de supă de pui; auzi clinchet de vase, zgomot de veselă pusă în chiuvetă. Caspian spăla nişte vase, Zulu fuma cu picioarele întinse pe sub masă, puse pe scaunul de vizavi.

Cei doi se certau şi un timp îi ascultă fără să-i întrerupă. ‚Cum ar putea amintirea unui nume să te facă nou-nouţ, Caspian? Zi mai bine că-ţi lasă gura apă după un drog. Te păcăleşti singur’, spunea Zulu şi apoi, întporcându-se spre ea, ‚la început, mi-a spus că un exit-pill l-ar putea teleporta direct la Berlin, că are neapărată nevoie de călătoria asta ca să se întâlnească cu un prieten căruia i-a uitat numele. Acum, a lăsat-o mai moale, îmi spune că e suficient să-şi amintească numele tipului’. ‚N-ai înţeţes nimic’, mormăi Caspian, cu capul în chiuvetă, ‚era vorba despre fantoşa care mi se părea că mă însoţeşte peste tot pe stradă. Nu spunea niciodată nimic, doar mergea alături de mine când luam timbre. Vreau să mai fiu odată la fel de singur ca atunci, asta ar putea să mă adune.’

În Berlin, îşi aminti Caspian, frecventa o casă comunitară a hipioţilor new ageri doar ca să poată să-şi facă loc la unul din cele două computere din living şi să pună ‚The Others’, iarăşi şi iarăşi, la fiecare vizită. Nici unul din cei care locuiau acolo nu erau români şi nici nu se ştiau de la party-uri, dar îl acceptau cu amabilitatea indiferentă cu care accepţi un cîine care se oploşeşte sub masă. Primele trei dăţi văzuse filmul pe sec – dar cu un timbru sub limbă devenea de 10 ori mai interesant: spre sfîrşit, chiar înainte de plecarea în ţară, ajunsese să se gândească din ce în ce mai intens la viaţa de după moarte, îl obseda de pildă o expresie care îi rămăsese în cap de undeva, ‘ca o privire care te recunoaşte în mijlocul unui oraş necunoscut’: in fine, in insecuritatea şi deruta care te prinde când te trezeşti singur într-un oraş străin, deodată vezi o privire care te recunoaşte, hei salut omule ce mai faci, şi prin faptul că ai fost recunoscut de cineva, spaţiul nu mai pare necunoscut, străin, capătă o ordine, o intimitate. Deci, cum ar fi, se gândea uitându-se pierdut la film, să se trezească în dimineaţa de după moarte mahmur şi în acelaşi cadru, altfel spus, în casa asta devenită prin forţa lucrurilor familiară, dar in clipele alea populată de alte figuri, complet străine, între care să nu recunoască nici una, şi cum ar mai fi, se întreba, ca în deruta în care îl aruncă masa anonimă de feţe necunoscute din jur să fie recunoscut la un moment dat de una dintre ele, hei, salut omule, ce mai faci, o faţă sub care să descopere pe cineva de-al lui, din ţară, şi pt o clipă să simtă confortul lumii care se reordonează şi apoi să-şi aducă aminte cu groază că prietenul ăla e la fel de mort ca vărul lui prăpădit de cancer anul trecut.

 

Frecă îndârjit vasele, încercând să nu se mai gândească la nimic, ascultînd-o pe Ierra care povestea despre întâlnirea cu Jonathan.

‚Şi ce faci, o fixă Zulu cu o privire de sticlă, pe cine te-ai gândit să torni?’

‚Nu ştiu. Am timp până mâine să mă gândesc.’

‚Ai putea să fortezi graniţa la sîrbi’, intoarse capul Caspian.

‚Ce-i ăsta, un banc comunist? Sunt la fel de controlaţi ca noi, e doar o legendă că nu te întorc’, ricană Ierra.

‚De ce nu torni niste prăjiţi din Plumbuita?’, rînji Zulu. ‚Pe cei mai terminaţi dintre ei. Oricum o să-i ridice Miliţia Psihiatrică într-o zi’.

‚Cum să fac asta?’, se revoltă Ierra. ‚Nu mi-au făcut nimic rău’

‚Ai de ales? Pe cineva tot trebuie să torni, ca să-ţi salvezi fundul. Repetă-ţi că nu mai sunt oameni, nu degeaba li se spune Carcase. Stii bine – încerci să vorbeşti cu ei, dar nu mai e nimeni înăuntru.’. Da, ştia mai bine decât Zulu de cele patru Carcase care se adăposteau acolo, era un grup de doi bărbaţi şi două femei pe care ceilalţi Prăjiţi îi hrăneau şi spălau, iar ei se lăsau luaţi de mână şi băgaţi în apă, pieptănaţi şi îmbrăcaţi, hrăniţi şi masturbaţi, când deveneau agitaţi. Pe unul dintre ei îl hrănise şi ea într-o zi, ca pe copii - deschideau gura ca să fie hrăniţi. La sfârşit, îl mângâiase pe cap şi el întinsese gâtul ca o rîmă.

‚Oricum, nu o să treacă peste iarnă, prima gripă o să-i decimeze, sistemul lor imunitar e praf’, rînji Zulu. Pe cît de serios părea în clipele de prefăcătorie socială, pe atît de lunecos în momentele private de deschidere. Cinismul lui venea dintr-o altă lume, dispărută, de care i se făcu brusc dor. Îi veni să-l atingă, dar se abţinu; lui Zulu nu-i plăcea să fie atins şi viaţa lui sexuală era pentru toată lumea un mister. De multe ori îşi imagina că e ca Andy Warhol, care murise virgin, împiedicându-se de trupurile care se acuplau  în orgii la el în apartament – îi privea cu o curiozitate detaşată, ca pe insecte, filmându-i din când în când.

‚Ar trebui să te grăbeşti, până mîine la 12 trebuie să faci rost de numele lor. Cineva de-acolo trebuie să le aibă în grijă buletinele sau măcar permisele de trecere. N-ar strica să mergi în noaptea asta, doar pe noape îi găseşti adunaţi’, conchise Zulu.

Mda. Gândul că trebuie să acţioneze o linişti. Măcar ştia ce avea de făcut.

 

‚Nu faci cinste?’ cochetă ea‚ tocmai ţi-am făcut rost de un job’. Zulu era foarte zgîrcit şi îi plăcea să-l necăjească. ‚Nu am bani, sunt falit’, se foi Zulu, neliniştit. ‚Atunci mă laşi pe mine să fac? Am un exit pill, l-am putea împărţii toţi trei.’ ‚Nu iau droguri, ştii bine’, mârâi Zulu, ‚iar Caspian s-a lăsat’. ‚Ei, lasă, oricum nu o să aibă bani să-şi facă rost de alt exit pill’. Scoase pastila din buzunar, ‚hai să vedem ce scrie pe ea’. ‚E un Berlin’, i se luminară deodată ochii lui Caspian. Se ciondăniră vreo 10 minute, dar până la urmă Zulu cedă, bombănind: în definitiv, pastilele costau bani, mulţi bani, iar Ierra îi spusese că mulţi din artiştii care lucrau pentru aparatul de propagandă recurgeau la ele. Poate că asta avea să-l convingă pe Caspian să ia în serios propunerea de a lucra acolo. Era şansa lui de a se scoate, băiatul merita o şansă, chiar dacă asta trecea prin droguri.

Cât timp stătură în film, Zulu îi lăsă în pace – doar îşi aruncă privirea de la unul la altul, nici măcar curios. ‚Cum îl cheamă pe prietenul tău?’ întreba Ierra. ‚Care prieten?’, răspundea Caspian. ‚Prietenul din Berlin’. ‚Prietenul din Berlin’, o îngână speriat Caspian.

Apoi Caspian se ridică de pe scaun, se uită sub el şi se aşeză cuminte la loc, ţinându-şi mîinile în poală. ‚Cum mă cheamă?, întrebă parcă răsfăţându-se Ierra. ‚Cum te cheamă?’ răspunse Caspian, ‚Ierra’, ‚Ierra’, repetă Caspian şi tot aşa, până când Ierra ieşi din bucătărie şi Caspian începu să scâncească. Faza îi aduse aminte lui Zulu de fostul lui coleg de apartament, care se lăsa în genunchi în faţa oricui se nimerea prin preajmă, ia-mă şi du-mă. De-aia nu suporta drogaţii, exact pentru momente dintr-astea.

Părăsi bucătăria şi se aşeză în fotoliul din cameră. Când se întoarse, Ierra îl mângâia pe păr pe Caspian, care îşi ţinea capul între sâni ei. ‚Plecăm pe Insulă, nu vii cu noi?’, îi aruncă o privire luminoasă Ierra, cu ochii ei neobişnuiţi de limpezi.

 

Şi atunci, în timp ce-l mângâia pe cap pe Caspian, Ierra îşi aminti de unde venea mirosul ăla - era mirosul tuturor restaurantelor din copilărie, pretutindeni acelaşi miros de încăpere friguroasă, în care fumul se depunea ca un condens pe pereţi şi de acolo se scurgea pe podea, toate localurile, crîşmele, hotelurile, cămine culturale miroseau aşa, tatăl ei îşi lua o bere şi ea se plictisea uitîndu-se la umbrele complicate de pe pereţii negletuiţi - toată plictiseala de copil uitat între oameni mari. Apoi, la începtul anilor 2000, restaurantele comuniste începuseră să dispară, în locul lor se ridicau altele noi, cu pereţii drepţi şi mirosind a vopsea proaspătă. Dispăreau toate, rând pe rând, chiar şi cele din cartiere – şi doar subsolurile de rockeri mai miroseau aşa: de-aia, realiză acum, le evita. Apoi venise Criza, veniseră chinezii, şi toate barurile prinseseră din nou miros de cantină. Îşi ura copilăria şi ghinionul de a fi fost ultimul născut într-o familie săracă, păduchioasă, neşansa de a purta doar haine vechi, lăsate de la sora ei mai mare, toate rochiţele alea de supraelastic care, noi, o transformau pe sora ei într-o mică zână şi care, la ea, ajungeau intotdeauna scămăşate şi cu fire trase. Işi aminti de ţigăncile care scormoneau după resturi de mâncare în gunoi, desagile lor mari în care piteau cîte un colţ de pîine, o mână de gulii pe jumătate stricate, pe care le luau ca să-şi hrănească acasă porcii pe care, de Crăciun, îi vindeau. ‚Sărăcia e gunoi şi pe vremea aia oamenii se hrăneau din gunoi’, îşi zise furioasă, amintindu-şi. Şi tot aşa, mereu aceleaşi umilinţe care veniseră de la doi părinţi idioţi care plodiseră trei copii când abia şi-ar fi putut permite unul, iconiţele din sufragerie şi mersul cu liota la biserica, două ore în care stătea doar cu capul în pământ. Şi apoi, în fine, ziua binecuvântată şi blestemată de la 14 - 15 ani când apăruse Unchiul. Ştiuse exact ce vroia necunoscutul de la ea, cînd coborîse din jeep-ul lui vişiniu lângă şcoală, ştiuse imediat, fără eforturi -  şi apoi satisfacţia ascuţită că, dintre atîtea fete frumoase şi bine îmbrăcate de la şcoală, o alesese tocmai pe ea. Apoi ieşirile la iarbă verde cu Unchiul, femeia lui şi familia, nesfîrşitele partidee de table jucate de Unchi cu tatăl ei, în vreme ce ea i se cuibărea ca o pisică în poală sau îl îmbrăţişa pe la spate. Povara bizară a secretului, şi mândria ţicnită de a se ştii diferită, prinsă într-o poveste pe care nimeni nu ar fi înţeles-o, dispreţul tot mai adînc pe care îl simţea pentru ai ei, pentru inconştienţa de a mai pui un copil, al patrulea, când maică-sa tocmai fusese disponibilizată. În secret, se bucurase când chinezii sosiseră în Bucureşti, sperând absurd ca aceştia să-şi impună programele de restricţie demografică. Acolo, în ţara lor, oamenii erau amendaţi dacă făceau al doilea copil – şi doar cei foarte bogaţi îşi permiteau asta. Al doilea sau al treilea copil era semnul suprem de status şi prosperitate, cum jeep-urile americane în sărăcia oribilă a anilor 90... Koda avusese la Universitate o mulţime de astfel de colegi de bani gata, care veneau doar cu şoferul la şcoală – şi probabil asta îi unise, cumva, ura pentru sărăcia din care se ridicaseră, teama că într-o zi ar putea să piardă totul. Dar Koda avea grijă de ea şi pentru asta îi era recunoscătare: la grijă se răspunde prin credinţă, nu-şi înşelase niciodată iubiţii care avuseseră grijă de ea şi, dacă stătea să se gândească, toate relaţiile ei pe termen lung fuseseră aşa, constituite din duplicate ale Unchiului, duplicate pentru care nu simţea neapărat atracţie fizică, cât un sentiment sedativ de afecţiune şi recunoştinţă. Îl privi pe Caspian, care stătea cu capul prăbuşit în poala ei şi pentru o clipă simţi o milă ascuţită, în proximitatea durerii, să facă să-i fie bine, să-i lingă rănile de pe labe ca să nu-i mai fie frică de nimic niciodată; şi atunci ştiu că nu vrea să rămână cu el şi că exact asta durea.

 

O luară toţi trei pe scurtătura de pe deluşorul care adăpostea mănăstirea, ocolind cimitirul. Mănăstirea li se înfăţişă mare şi întunecată, ca şi cum ar fi fost zidită în plumb. Cei doi se ţineau de mână, de fapt Ierra îl trăgea după ea pe Caspian, care se lăsa condus, tîrşind picioarele; nu-şi revenise complet de pe urma drogului. ‚Şi, cum a fost la Berlin?’, sparse Zulu tăcerea, ‚ai aflat cum îl chema pe prietenul tău berlinez?’. ‚Gică’, răspunse palid şi fără chef Caspian. ‚Şi, gata, eşti fericit? Eşti om nou?’  - dar imediat după ce termină de rostit asta îi păru rău, Caspian părea mai adâncit în el însuşi ca niciodată. ‚Înainte de criză’, îşi aminti, ‚am petrecut un concediu într-o pensiune dintr-un sat de lângă Mediaş. La marginea satului, pe şosea, era o comunitate de ţigani. Ţiganii de neam, de vază, nu aveau casele la şosea, ci pe vatra comunităţii, pe o uliţă desfundată care străbătea prin ceea ce ei numeau centru. Toţi ar fi vrut să-şi facă case pe strada aia, dar terenurile se vânduseră de mult şi nimeni nu vroia să renunţe, aşa că ţiganii mai noi, de neam mai slab, şi-au ridicat casele la şosea. Chiar mai mari şi mai frumoase – dar asta nu conta, trăiau cu frustrarea de a nu fi acolo în centru, printre ţiganii de fală. Chiar dacă, era clar, la şosea le mergea mai bine, fiindcă treceau o mulţime de maşini şi vadul pentru chestiile pe care le vindeau era mai bun, puteau să-şi vândă cazane şi fiarele direct în faţa porţii... Apoi am descoperit că puştii erau singurii care se bucurau că locuiesc acolo. Ţi-ar plăcea să ai casă la uliţă?, am întrebat un băieţel care-i ţinea de urît lui bunicu-so, cât timp vindea cazane. A, nu, e o plictiseală acolo... Ce să faci toată ziua, că-i ştii pe toţi care trec; îmtrebi o dată ce faci ce-ai mâncat, dar a doua oară când trece tot treaba aia îţi spune şi altceva ce să mai întrebi. Aici e mai interesant, te uiţi după ce maşini frumoase trec, le numeri, te gândeşti de unde vin. Uneori, le fac cu mâna şi ei îmi fac înapoi. Unii dintre ei opresc şi atunci stăm de vorbă, eu le spun ce am mâncat şi apoi şi ei ei îmi povestesc ce au mâncat. Afli lucruri.’  

‚Aici nu afli niciodată nimic, stăm ca-ntr-o gaură. Mi-e dor să pierd vremea pe net. Oare ce s-o mai fi întâmplat pe facebook?’, prinse deodată glas Dan. ‚Se spune că aici la mănăstire au un server şi o conexiune secretă la internet. Cândva, ar trebui să trecem pe acolo'’, dădu Zulu gînditor din cap. ‚Prăjiţii se ştiu cu călugării’, interveni Ierra, ‚iarna, călugării hrănesc nu doar păsările cerului, ci şi pe Prăjiţi. Vara acestora le e mai uşor, mănâncă din fructele pământului, prăjesc peşti sau vrăbii pe care îi prind cu capcane care dovedesc foarte multă ingeniozitate’.

Pentru un timp, se lăsă iarăşi tăcerea, cîteva secunde cît să audă huruitul unui tramvai în depărtare. ‚Tu le cunoşti şefii?’, întrebă Zulu. ‚Da, un tip cu o cicatrice pe obrazul stâng. E masculul alfa al comunităţii, singurul care încalecă Prăjitele din grup şi care îi organizezază, trimiţându-i după fructe’ Un tip dubios, rememoră Ierra doar pentru ea, avea relaţii atât cu Administraţia, cât şi cu mafia chineză care aducea drogurile. De cele mai multe ori, Prăjiţii erau folosiţi ca săgeţi, mafioţii îi trimiteau pe bieţii nenorociţi cu drogurile, când aveau de onorat o comandă nesigură; sub chipul unui individ in sevraj se putea ascunde un poliţist sub acoperire. ‚Şi cum speri să-l convingi să-ţi dea buletinele?’, se miră Zulu. ‚E treaba mea’, răsunde laconică Ierra. Zulu nu insistă pentru un răspuns – îşi imagină doar că, de vreme ce Ierra avea acces la droguri şi lucra pentru Administraţie, ar fi putut la fel de bine să fie agent dublu. Dar asta nu era treaba lui. În definitiv, nici Ierra nu insista să afle de ce nu avusese vreodată vreo relaţie cu cineva.

CINI ALBI. CINI MORTI. CINI ROSI. O mână ştersese litera Î din fiecare cuvânt din inscripţia de la poarta de tablă ruginită de pe pod şi Zulu se rugă ca tovarăşul lui de apartament să nu observe asta, ca nu cumva să mai facă o conexiune care să-i mai mănânce două săptămâni din viaţă. Din fericire, Caspian era tot în gândurile lui, tîrşind picioarele cu ochii în pământ.

Nu zări nici un Prăjit, dar îi simţi cum mişună - erau zgomote, mişcări insesizabile de copaci, ca şi cum vântul ar fi trecut prin frunze şi s-ar fi opri brusc. Era felul lor de a se strecura, ca nişte umbre alunecătoare. Zulu se scutură, dezgustat şi speriat - chiar dacă, ştia asta, Prăjiţii erau complet inofensivi. Majoritatea erau bolnavi, da, si puteau răspândi boli – dar cine se încurcă cu Prăjiţii dacă nu alţi Prăjiţi? Faptul de a sta în contact cu ei o jumătate de oră nu avea să-i aducă vreo maladie – în definitiv, toată vara făcuse baie în lacul în care se spălaseră şi ei şi nu păţise nimic.

Ierra îi conduse pe o alee crăpată de beton, cu iarba cescând prin crăpături. Când ajunseră la buda turcească înfundată cu cîlţi, Ierra se opri, simţind mişcare. ‚Trebuie să fie în poeniţă’, şopti, ‚cineva trebuie să le fi dat de ştire. Voi rămâneţi aici, mai departe mă descurc singură’, adăugă şi dispăru în noapte.

Zulu nu se putu abţine şi îşi făcu loc prin grohotişul care separa aleea de beton de poeniţă. La jumătatea drumului, simţi o împunsătură ascuţită în pulpă şi pentru o clipă se sperie, imaginându-şi că fusese muşcat de un Prăjit – dar nu, era doar una din ingenioasele lor capcane de vrăbii. Înaintă şchiopătând încă doi metri, apoi se lăsă stîrci, făcând o spărtură discretă în grohotiş ca să vadă mai bine.

Pe o saltea din care ieşiseră cîlţii, tipul cu cicatrice discuta cu Ierra, înconjurat de 4 femei care aveau doar un tricou pe ele şi nici un chilot. Se vedea părul pubian, împâslit de bale. Pe un cearceaf, încîrligaţi şi legănându-se, stăteau patru Carcase. Alţi trei prăjiţi se lungiseră direct pe iarbă, cioplind absorbiţi ţepuşe pentru ingenioasele capcane de vrăbi. Ierra gesticula din ce în ce mai aprins, în contrast cu tipul cu cicatrice care doar dădea din cap sau ridica mîna, într-un gest autoritar şi impunător de negaţie. La Zulu nu străbătera nici un zgomot şi, oricât s-ar fi concentrat asupra gesturilor celor doi, tot nu reuşea să le dea o semnificaţie. E ciudat, gândi, de obicei mă prind rapid, ceva e in neregulă aici... Nu, deloc nu mă pot concentra, îşi spuse, era senzaţia insistentă că cineva şi-a înfipt privirea în ceafa lui şi nu mai vrea s-o dea jos de acolo. Mai grav era că nu-şi dădea seama cât de aproape e de el. Se întoarse cu precauţii infinitezimale, într-un slow motion interminabil. Dar nu, în spate era tăcere, nici o prezenţă. Cu toate astea, senzaţia era tot acolo, neatinsă. Se întoarse lângă closetul de beton, aşteptînd-o pe Ierra.

Apăru cu un băiat cu părul lung şi picioare foarte scurte. ‚Buletinele nu sunt la tipul cu cicatrice, spune că nu are cum să le păstreze aici. Le-au lăsat în chilia părintelui Chiriac de la mănăstire. Mihai ne va conduce acolo’

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Comentarii (3)add comment

Empoigne said:

capitolul asta mi-a placut cel mai mult. sunt cateva fragmente tare frumoase si intr-un fel imi pare rau ca ai fost legat de un fir narativ. nimic productiv in comentariul meu, dar simteam nevoia sa-ti zic, sa stii si tu.
 
Raporteaza abuz
vot
vote -
November 28, 2009
Voturi: +1

paunescu elena cristina said:

incalcita poveste...
 
Raporteaza abuz
vot
vote -
November 24, 2009
Voturi: +0

Tara Mircea Marcel said:

Poate e doar impresia mea. Prea mult "telling" si prea putin "showing". You'er telling the show din pacate.
Si pe alocuri unele explicatii sunt redundante.

Pe la mijloc mi se pare putin incalcit.
Cat despre parti bune:
- suspansul se patreaza, se continua din capitolul precedent si ai reusit sa faci legatura cu manastirea.
- ne-ai oferit un insight in viata Ierrei ceea ce e foarte bine si cred ca era si ceea ce cititorul asteapta.

Asa prefigurez eu continuarea. Obtin cele 4 buletine sau ce or fi fost, Caspian se prinde la internet, Zulu are o relatie cu calugaru (?), iar Ierra in cele din urma ajunge sa ii tradeze, indiferent de cat de mult tine la ei, pielea ei e mai scumpa, iar turnarea celor 4 prajiti era de fapt un cover up. Iar povestea se termina ca si Ierra este arestata odata cu Caspian si Zulu de tipul acela Johnatan pentru ca efectul si tragedia sa fie mai accentuate.
 
Raporteaza abuz
vot
vote -
November 24, 2009
Voturi: +0

Scrie comentariu
quote
bold
italicize
underline
strike
url
image
quote
quote
smile
wink
laugh
grin
angry
sad
shocked
cool
tongue
kiss
cry
micsoreaza | mareste

security image
Scrie caracterele din imagine


busy

2% Pentru Cultura

Prietenii bibliofagia.ro

 

 

 

 

Câştigă un HTC magic cu foiletONline

 

Login

foiletONline- sponsorizat de

 

 

 

 

 

si cu sprijinul