Text Size

foiletONline - CAPITOLUL 6 "Complexul Europa" Dan Sociu

PDFPrintE-mail

foiletONline - Capitole

 

 Dan  Sociu

 

  Varsanufie trase după el poarta mănăstirii şi, la o secundă după ce zăvorul făcu clic, o transformare ciudată se petrecu în fiinţa lui. Spatele i se îndreptă, paşii îi deveniră deodată foarte siguri şi precişi, pupilele i se micşorară şi ochii îi se făcură clari ca apa din vechea fîntînă a Plumbuitei, cu care, de 450 ani, îşi potoleau setea atîtea generaţii de drept credincioşi. Îşi făcu semnul crucii, apoi se îndreptă spre chilia sa. Era frînt de oboseală, cele trei zile cu Prăjiţii îl cocoşaseră, ca întotdeauna, dar acum parcă şi mai mult. Delirurile erau obositoare şi  Prăjitele erau frumoase ca nişte îngeri căzuţi şi îl înghiontiseră şi în trecut, dar numai ca o părere, repede alungată, gînduri vinovate. Acum însă întîlnise una nouă, o fată rasă în cap, cu buze superbe, sprîncene încondeiate, ca ale personajele feminine din ilustratele cărţilor de basme ruseşti şi ochi de copil. O chema Iofiel şi vorbea puţin, iar cînd vorbea, mai mult delira – spunea ceva despre un elefant dansator de la Circul de Stat din Floreasca şi pretindea că vine din Provincii, din Lagăre, unde fusese ofiţerul psihiatru care coordona terapia de dezalcoolizare a fostului preşedinte al ţării. Prezenţa fetei l-a zăpăcit atît de tare pe călugăr, încît a lăsat toate flyerele lîngă ea, pe iarbă, şi s-a întors grăbit la mănăstire, hotărît să se scuture cît mai grabnic de gîndurile acelea toxice, să meargă în chilie, să scape de deghizament, T-Dancerul marca Cyberdog şi pantalonii metalizaţi, pe care îi ura mai mult decît îi este îngăduit unui slujitor al lui Hristos să urască, să-şi tragă pe el rasa şi să se întindă puţin. Dar mai întîi, trebuia să treacă pe la tiparniţă, să stea de vorbă cu fratele Chiriac.           



   Chiriac fusese IT-ist de profesie, calculatoarele şi Internetul erau viaţa lui. După confiscarea aparaturii electronice, trecuse printr-o perioadă de gravă confuzie identitară şi disperare. Într-o zi, cînd se plimba pe strada Ricinului, aflată la cîteva sute de metri de mănăstirea Plumbuita, şi-a amintit că în 2007 lucrase la siteul Primăriei sectorului 2 şi că îi reţinuse atenţia, ca o curiozitate, o anume informaţie despre sfîntul locaş de pe deal. A fugit într-un suflet acasă, şi-a scos din subsol un computer şi un monitor, tot ce reuşise să salveze din ghearele asiaticilor, şi l-a cărat în puterea nopţii, în genţi de rafie, pînă în curtea mănăstirii. I-a luat ceva vreme să-l convingă pe stareţ, dar pînă la urmă, mai mult decît argumentele, însufleţirea care se citea pe chipul tînărului i-a deschis poarta. Însufleţire care s-a preschimbat într-un adevărat extaz cînd a pornit computerele, a pornit vechile routere ale mănăstirii şi a început să agaţe, o dată la cîteva ore, cîteva minute de internet. Nu exista nici un pericol ca activitatea lor să fie detectată de chinezi, mănăstirea fiind acoperită, după cum îi era şi numele, cu plumb, ceea ce bloca accesul radiaţiilor ionizante ale detectoarelor. Chiriac a improvizat o imprimantă, folosind celebra tiparniţă a mănăstirii. Căpătînd acces la informaţie şi deveniţi deodată posesori ai unui instrument atît de puternic, n-a trecut mult şi li s-a dezvoltat şi o conştiinţă revoluţionară. Nu mai puteau da înapoi, aveau o datorie faţă de concetăţeni. S-au apucat să tipărească flyere informative şi provocatoare, pe care le răspîndeau în Centru cu ajutorul, involuntar, al Prăjiţilor. Pe o parte, fluturaşii arătau ca nişte invitaţiile colorate la petreceri de pe vremuri, de dinainte de ocupaţia chineză, pe partea cealaltă erau tipărite cu litere foarte mici informaţii din străina Europă şi îndemnuri la dizidenţă. Prăjiţii nu reuşeau să descifreze decît invitaţiile la petreceri şi le aruncau entuziasmaţi pe străzile pustii de lîngă fosta Universitate, pe lîngă Politehnică, unde se adunau aşa-zişii studenţi, în fapt, cetăţeni tineri de gradul 2, cu acces la o educaţie sumară şi practică, echivalentul şcolilor profesionale de pe vremuri. Activitatea călugărilor era periculoasă şi uşor absurdă, fără un feed-back real: nu ştiau unde ajung mesajele lor şi dacă au vreun efect. Sperau ca pe undeva să se închege o cît de mică mişcare de rezistenţă, nu ca să răstoarne regimul chinezilor, nu ar fi avut nici o şansă, dar, cum se spunea la meciurile de fotbal, măcar să piardă cu demnitate.      


  Se duse la baie să-şi spele faţa. Se privi în oglindă, deschise gura şi îşi analiză dinţii. Răsuflă uşurat, erau întregi. Puntea de şase dinţi care-i căzuse în Berlin şi o relipise aici, era la locul ei. Singura lui avere, de cînd îi luaseră laptopul. Dacă i-ar fi căzut, ar fi fost un dezastru, în Colentina nu lucra decît stomatologul comunitar şi nu lucra niciodată seara, cînd se întorcea Caspian de la fabrică.
 De cînd dracu bătea Miliţia Psihiatrică? Să fi fost vreun tratament nou? O gură proaspătă de realitate? Ce porcărie. Şi de ce veniseră, de fapt? Ce fusese toată povestea aia cu fotografiile? În imagine era ceva ca o pictură: un grup de copii îmbrăcaţi în haine interbelice, băscuţe gen Gavroche, ciorapi de lînă traşi peste pantaloni. Şi din ochi le curgeau dîre roşii, ca de sînge.
  Se aşeză pe podea, în poziţie de meditaţie. Trebuia să asculte nişte muzică, să se liniştească. Nu mai făcuse asta de mult.
Confiscarea gadgeturilor îl privaseră nu numai de confort şi informaţie, dar şi de muzică.
 Muzica îl ajuta să-şi amintească.
 Dar mai întîi, trebuia să-şi amintească muzica. Îşi făcuse în cap un playlist – fragmente, frînturi care se ştergeau în fiecare zi, unu cîte una.
Închidea ochii şi visa că ascultă muzică. Şi în vis, închidea ochii şi muzica îl ducea înapoi în Berlin.  

 Din septembrie pînă la sfîrşitul lui octombrie, n-avusese deloc căldură în apartamentul pe care-l subînchiriase de la Maximilian, un neamţ de 30 de ani, cu un început de chelie în creştetul capului şi figura unuia de 40, dar cu o atitudine făcută de puşti dezinvolt. Muzician ratat, inginer de sunet la un studio de film. Lumină avea numai în bucătărie, deci acolo dormea, pe o canapea distrusă, culeasă probabil de pe stradă de fostul chiriaş. Prin camera celaltă trecea doar, la început, în drum spre balcon, cînd prindea cîte o dimineaţă mai caldă. Încerca să se relaxeze, să-şi bea ceaiul la soare şi să-şi mănînce tartinele. Să-şi facă tabieturi, ca să se simtă mai acasă. De fiecare dată, după cinci minute se întorcea în bucătărie. Prefera să mănînce acolo, printre saci cu materiale de construcţie, sticle reciclabile şi gunoaie. Nu avea încă o oglindă, dar se bărbierea zilnic în reflecţia sa neclară, din fereastra deschisă, sprijinită de perete. Cînd ieşea pe casa scărilor, era o oglindă mare lîngă uşă şi acolo se putea vedea aproape în întregime. Uneori urca înapoi trei etaje şi schimba cîte ceva. Descoperea tot timpul zone bărbierite prost, la colţurile gurii, pe gît. Intra sau ieşea cîte un vecin şi i se făcea ruşine. Nu voia să dea impresia că se admiră, se apleca şi se prefăcea că-şi leagă şireturile. Nu avea nici duş şi se spăla într-un lighean, în baia strîmtă. Suferea de frig, stropea pereţii cînd se clătea. Se speria cînd auzea voci pe hol, lîngă uşă, dădea muzica mai tare, să le acopere. Apoi mai încet, ca să nu fie prea tare, să-i supere pe vecini. Nu avea duş pentru că Maximilian, cel de la care subînchiriase, nu avea chef să cheltuie pe îmbunătăţiri. O lege berlineză spune că dacă ai ocupat, la începutul anilor 90, un apartament părăsit şi l-ai păstrat mai mult de x ani, după x ani e al tău. Maximilian mai avea puţin de aşteptat, iar între timp, ciupea ceva bani din chirie. Nu făcea nimic, doar trecea pe acolo la începutul lunii şi colecta. Îi promitea mereu că o să-i aducă o veioză, pentru camera cealaltă. De fapt, ar fi putut să-şi cumpere una şi fără ajutorul lui Maximilian. Ar fi putut să-şi cumpere şi o oglindă din Flee Markt. Şi încă o lingură, o farfurie şi o furculiţă. Dar drogurile se gelozesc dacă le strici banii. 
 Erau însă şi momente, care se prelungeau uneori pînă la ore, cînd nu-şi mai revenea din sperietură. Vocile de pe hol se auzeau la fel de clar, oricît ar fi forţat butonul rotund de volum al subwooferului. Şi nu-l speria atît că erau la fel de clare, mai degrabă că erau tot timpul la fel de discrete. Oricît ar fi forţat butonul rotund, conversaţiile de pe casa scărilor ajungeau nealterate pînă la urechile lui. Conversaţiile erau doar monoloage scurte, de cîteva secunde, după care se mutau la etajul următor, dar creierul său le păstra în bucătăria rece. Mame care le vorbeau copiilor în germană, bărbaţi care le vorbeau cîinilor în germană. Îşi cumpărase boxele de la Flee Markt, într-o după-amiază friguroasă de duminică. Se apropia ora închiderii şi tarabagii îşi strîngeau marfa. Lăsau în urmă ceea ce nu mai aveau chef să ducă înapoi acasă, uneori cam tot ce nu vînduseră. Caspian răscolea prin cutiile şi sacoşele abandonate. Rareori îşi lua cîte ceva, dar era distractiv. Le-a văzut cu colţul ochiului, argintii, strălucitoare. 7 boxe minunate. S-a apropiat de proprietarii lor. Cereau 15 euro pe ele. În orice alt loc din lume ar fi fost considerate mama chilipirurilor. Nu şi în Berlin. O punguţă dolofană de iarbă. Trei pastile. Două tripuri. Trei, chiar. O intrare la un club. Două mese la vietnamezi. Să fii nebun să arunci banii pe obiecte. A făcut cîţiva paşi mai departe, s-a întors. Nu i-a părut deloc rău. Lăsa muzica deschisă şi cînd era în casă şi cînd ieşea. Să aibă grijă şi de singurătatea pereţilor, cum aveau şi de a lui.


  Beaturile din amintire îl ajutau să-şi reconstruiască trecutul. De fiecare dată cînd mai recupera o secvenţă la filmul Berlinului, simţea că lipseşte ceva. Mergea dintr-o parte în alta a oraşului, cu metroul, însoţit de cineva, dar nu reuşea să-i reconstituie nici vocea, nici figura, nici numele. O simţea doar lîngă el, de multe ori ca pe o prezenţă agresivă, dar de care se simţea legat. Mărşăluiau împreună prin frig, alergau pe sub poduri, ascultau muzică, mîncau faţă în faţă noaptea, în dughene turceşti. Auzea ritmurile orientale, nostalgice, simţea cum i se dezgheaţă mîinile la căldură, rîdea fericit, simţea că rîde împreună cu cineva, simţea complicitatea, îşi amintea şi unele vorbe pe care i le spunea, dar în memorie nu era nimeni.  
 
 Într-o noapte, în Kreuzberg, s-a văzut pe el însuşi la 18 ani. In anticamera unei bănci. Pe podea, între bancomate, pe o haină îmblănită, stătea ghemuit un puşti cu părul creţ. S-a oprit pe trotuar, după uşile de sticlă ale băncii şi l-a privit fix, rugîndu-l, tăcut, să se trezească şi să-şi ridice capul. După cîteva secunde, puştiul a făcut-o. Avea figura lui de pe diploma de bacalaureat, cu mustăcioară.

 
   Prima şi a doua oară cînd a luat acid, Caspian a adormit şi s-a trezit dimineaţa, în acelaşi loc, fără nici o amintire şi aparent fără nici o schimbare. A treia oară era într-o staţie de U-Bahn. Era cu fantoşa aceea din majoritatea amintirilor berlineze. Simţea că are încredere în ea, că se simte în siguranţă cu ea alături. Ea? Ceva îl făcea să creadă că era o femeie. Era extrem de agresivă de multe ori, ca un bărbat, dar nu era un bărbat. A pus timbrul sub limbă şi a aşteptat zece minute. Era în staţia de U-Bahn, dar era şi în Bucureşti, la metrou la Universitate, într-o seară de vară. O seară plăcută, canicula se mai domolise, venea de la job şi urma să se întîlnească, la o terasă, la o bere, cu Cimmeria şi cîţiva prieteni. Nimic din toate astea nu era vizibil, nu era un decor care s-ar fi materializat deodată în jurul său. Dar era mai mult decît o simplă senzaţie, decît o nostalgie foarte convingătoare. Apoi a început să se euforizeze ca de la alcool. Nu mai simţise asta de doi ani, era minunat. Şi o iubea pe Cimmeria cu aceeaşi dragoste luminoasă de dinainte de spitalizare. Fantoşa era în continuare lîngă el. O percepea acum ca pe un copil fericit, care tocmai îl trăgea de mînă în interiorul unui tren galben.
 A doua zi i-a scris Cimmeriei un mail în care o implora să-l ierte şi să fie împreună din nou. A stat toată noaptea în bucătărie şi a citit, rulîndu-şi joint după joint. Din minut în minut tresărea, fericit, sau disperat, după cum îi fluctuau gîndurile. O să zică da – urmau scenariile de după da, val după val de plăcere fantasmatică. O să zică nu – şi i se încleştau maxilarele. A doua zi dimineaţă s-a dus la internetul cafe de la colţul străzii şi a citit răspunsul ei. Îi spunea că şi-a făcut cu o zi înainte testul de sarcină şi că o să aibă un copil cu un alt bărbat. Maxilarele i s-au încleştat şi cei şase dinţi pe care şi-i pusese în România, înainte de a pleca, i-au ţîşnit afară.
  Cînd îţi cad dinţii în vis, înseamnă că o să moară cineva din familie. Dar dacă îţi cad în realitate, fără ca nimic să-i fi atins, în afară de înţelegerea profundă, fizică, a sfîrşitului?

  De cînd primise răspunsul Cimmeriei, îşi descoperise un fel de capacitate specială. O nebunie confirmată în fiecare zi, matematic. Lumea era influenţată direct de stările conştiinţei sale.
 Dacă era somnoros, maşinile se mişcau mai încet, oamenilor de pe trotuare le cădeau cu regularitate obiecte din mîni şi nici nu se opreau să le ridice.
  Dacă era trist, şi era deseori, ploua şi se întuneca devreme.
  Dacă era furios, lucrurile o luau razna, pe panourile de ştiri din gări apăreau numai veşti despre catastrofe. Cobora într-o seară pe Danziger şi şi-a amintit deodată cum, în copilărie, a căzut într-o groapă cu apă îngheţată în şantierul abandonat din spatele blocului. Amintirea l-a oprit în mijlocul trotuarului şi l-a făcut să zîmbească, amar. O vulpe, venită probabil din Tiergarten, a apărut printr-un gang, s-a oprit în mijlocul intersecţiei şi a blocat circulaţia.
   Cînd s-a despărţit de Cimmeria, a început criza economică.
   Cînd era liniştit, lumea era liniştită, cînd băga multe droguri, întreaga lume o lua razna, vreme de cîteva zile.
    Începea să înnebunească. Începea prăjeala.
 
    Fusese într-o noapte în Regenzentrum şi luase înainte cîteva linii de MDMA, jumătate de timbru şi fumase multă iarbă. Pe podeaua uneia dintre sălile clubului era o zonă cu dale argintii şi Caspian se plasase acolo şi dansa, convins că pe dedesubt trece metroul. O parte din noapte a mixat Raumschmiere şi de cîte ori acesta ducea mulţimea pînă aproape de apoplexie şi uita să o mai coboare, Caspian simţea încă un tren trecînd pe dedesubt. Însoţitoarea lui, fantoşa, dispărea în mulţime, dar din cînd în cînd se apropia şi el îi arăta dalele. Îşi amintea cum îi striga ceva, pe deasupra muzicii, şi apoi o simţea foarte aprope, păşind pe ipotetica gură de aerisire. Se gîndea că dimineaţă, cînd trebuia să plece, nu aveau de făcut decît cîţiva paşi, de coborît o scară probabil, pînă la staţia de metrou de sub ei. Dimineaţă, cînd s-a făcut lumină afară şi s-au deschis ferestrele clubului –  întotdeauna momentul preferat al lui Caspian ; simţea că repetă, în intensitate, Geneza – a înţeles că aveau totuşi, ceva mai mult de mers pînă la tren. Cît au aşteptat sosirea trenului, au auzit, clar, cîteva minute, deasupra tavanului, uzina lui Raumschmiere, deschisă pentru producţie.

 În octombrie a plecat pentru două săptămîni într-o ţară din nord, din capătul lumii, iar cînd s-a întors, apartamentul arăta cu totul altfel. Era cald peste tot, erau saltele pe jos, în dormitor un şir de beculeţe verzi atîrna pe perete, toate colţurile erau decorate ingenios, pe treptele unei scări de lemn, de zugrav, cineva aşezase o pereche de pantofi negri de damă, cu toc. Unul pe o treaptă şi celălalt pe treapta următoare, ca şi cum o femeie invizibilă ar fi urcat scara. Şi în mod evident, nu Maximilian fusese cel care îi aranjase casa.

 Nu fusese niciodată atît de singur. În primele trei luni, nu atinsese nici o altă fiinţă vie, doar un cîine la o petrecere de la marginea oraşului. Nici măcar în metrou sau în tramvaie, berlinezii păstrează distanţe clare între ei. Nu avea internet, pentru că Maximilian nu avea chef să-i pună şi actele de închiriere erau la el. Nu vorbea la telefon cu nimeni. Într-o noapte, l-a agăţat în Friedrichshain o fată din Spania, Bertha, micuţă, cu figura îmbătrînită oribil de droguri. S-a lăsat dus de ea în hostelul în care lucra şi a stat acolo trei zile. Aveau un borcan plin cu iarbă şi în aceeaşi cameră mai dormea un spaniol, Rafael, care nu spunea niciodată nimic şi le gătea paella. Cînd a intrat în ea, a simţit ceva asemănător eliberării din clipa cînd, cu cîţiva înainte, în spital, i-au scos sonda din nas. Era prinsă pe nări cu un leucoplast care se dezlipea des din cauza căldurii şi tubul de plastic i se clătina în gît, îi atingea pereţii esofagului şi îl înnebunea. Nu mai trăise aşa ceva nici cînd făcuse prima dată dragoste, în adolescenţă. Simţea că se reconectase la ceva esenţial. Că înviase. Lumea se liniştise şi se culcase la picioarele lui. Dar nu suporta să o privească pe Bertha mai mult de cîteva secunde, i se făcea frică de ea, părea că poartă pe faţă una dintre măştile alea japoneze ale Răului. A dispărut cînd s-a terminat borcanul. Au urmat alte luni de singurătate. Dacă nu punem şi fantoşa la socoteală. Dinspre care simţea uneori venind spre el valuri reci de ură.
 
Caspian îşi întinse încet picioarele, dezmorţindu-le. Muzica i se opri brusc în minte. Pe uşa neglijent vopsită a balconului se opriseră din drumul lor cîţiva gîndaci. Cînd Caspian a ieşit din meditaţie, s-au pornit mai departe.
 Era mulţumit, de data asta reuşise să reconstituie cîteva episoade importante din trecut. Rămînea însă misterul fantoşei şi era mai mult decît un lapsus sîcîitor, îi otrăvea viaţa. Intuia că dacă şi-ar aminti măcar numele acelui tovarăş absent din trecut, s-ar împăca mai uşor cu prezentul, s-ar întoarce la prezent. Altfel, nu era nici aici, nici acolo şi cu atît mai puţin ar fi avut cum să înceapă o viaţă nouă. Şi, cine ştie, poate chiar să fie într-o zi fericit. Problema era că porţiuni mari ale minţii lui fuseseră reconstruite de LSD, de amfetamine şi de cannabis, zone opace ale inconştientului îi erau acum clare şi la îndemînă, în schimb unele dintre acele părţi ale conştiinţei aşa-zis obişnuite, practice, funcţionale, se pierduseră, se ascunseseră undeva. Aşa se face că îi citea uşor pe ceilalţi, cu intenţiile lor, mai ales cele ce ţin de atavic, de animalic, fricile, dorinţele, le anticipa mişcările, analiza totul cu uşurinţă, dar îşi blocase emoţiile şi sentimentele, le înţelegea mai greu şi absenţa lor îl frustra. Dacă dezlega acel nod al memoriei, acestea aveau să i se deblocheze.
 Dacă în creierul meu nu pot să mai am încredere în modul obişnuit, se gîndi, în timp ce punea apa la fiert pentru ceai, ar trebui să nu mă orientez nici măcar, cum am făcut pînă acum, după texte. Pornisem de la premisa că mintea nu a fost făcută şi pentru lectură, că e o invenţie culturală, că nu există o zonă anume dedicată acesteia şi e preluată de fiecare dată de alta, după cum se nimereşte, atunci tocmai pentru că se mută, a avut şanse mai mari să scape neafectată de prăjeală. Ciudat e, totuşi, că nu mai există chiar nici un text în mediu. Niciunul. Să fie chinezii chiar atît de eficienţi încît să fi reuşit să şteargă orice urmă de inscripţie, de peste tot?
-Sau, îşi spuse Caspian cu glas tare, ca să se convingă că el era cel care gîndise asta, creierul meu de fapt nu mai are capacitatea de a percepe textele?
 Îşi puse coatele pe geam şi zîmbi. În mod normal, ar fi trebuit să i se facă frică, dar îşi pierduse frica de orice cu multă vreme în urmă, într-o toamnă, în Berlin. Asta era explicaţia logică: suferea de un fel de dislexie maximă, nu mai vedea litere, nu mai era în stare să conceapă limbajul scris.
 Iar numele fantoşei, în memoria lui atit de livrescă, era depozitat sub formă  grafică, nu sonoră.
-Atunci cum de îmi amintesc numele lui Zulu, al lui Iofiel, al Amintei, al lui Sun, al Ierrei? Al Cimmeriei? Al meu. 
 Încercă să-şi vizualizeze numele în minte, dar nu reuşi să vadă nimic.
 Sunt false. Sunt făcute ca să umple golul din memorie. Sunt create direct în corzile mele vocale, ca să zic aşa, în acelaşi timp în care le şi pronunţ. Şi direct în urechi, cînd le aud pronunţate.
 Numele meu adevărat nu e Caspian.
 Inscripţiile de pe pod erau deci o amintire falsă?
-Dar cine a gîndit asta?, mormăi.
 Avea capacitatea asta, nu să ghicească gîndurile altora, dar să planteze gînduri în mintea lor. Şi ştia că şi alţii o au. Cei de la Turnul de Control, de exemplu.
-Dacă textele nu-mi mai sunt de nici un folos, nu-mi rămîne decît să apelez la vechile instrumente, cele care m-au băgat în groapa asta: drogurile.
 În aceeaşi clipă, uşa de la intrare se deschise. Zulu intră în hol.
 De afară, se auzi un lătrat.
 
 

 
             

 

       
  

   

Comentarii (4)add comment

Tara Mircea Marcel said:

Caspian a prins contur, e un personaj metamorfozat sau transformat de droguri. E extrem de interesanta ideea din final... nu mai vede literele. e buna.

Am vazut pe la inceput cateva greseli de typo si de acord, dar nu mai stiu exact pe unde. Daca recitesti textul sar singure in ochi.

Mi se pare totusi putin cam lung flashbackul... imi lasa impresia ca tu l-ai creat pe Caspian si doar tu poti sa vorbesti despre el, despre trecutul lui... nu prea lasi de lucru la personajul acesta si celorlalti. Desi trecutul explica o parte din prezent, ceea ce e bine.

Poate am sa recitesc capitolul si revin cu ceva observatii exacte pe text.
 
Raporteaza abuz
vot
vote -
November 08, 2009
Voturi: +1

radu părpăuţă said:

Dane.Initial am vrut sa zic, scoate domle click din prima fraza, pe urma am inteles chichirezul textului, asa ca...
 
Raporteaza abuz
vot
vote -
November 06, 2009
Voturi: +0

stefann said:

oh yeah, nice one
 
Raporteaza abuz
vot
vote -
November 05, 2009
Voturi: +0

mihai dutescu said:

imi place, mi se pare scris pe un ton mai rece decat celalalt al tau si asta cred ca e un semn de maturizare a povestii

l-am citit in viteza, o sa-l citesc mai atent si revin
 
Raporteaza abuz
vot
vote -
November 05, 2009
Voturi: +0

Scrie comentariu
quote
bold
italicize
underline
strike
url
image
quote
quote
smile
wink
laugh
grin
angry
sad
shocked
cool
tongue
kiss
cry
micsoreaza | mareste

security image
Scrie caracterele din imagine


busy

2% Pentru Cultura

Prietenii bibliofagia.ro

 

 

 

 

Câştigă un HTC magic cu foiletONline

 

Login

foiletONline- sponsorizat de

 

 

 

 

 

si cu sprijinul