Text Size

foiletONline - CAPITOLUL 5 - "Complexul Europa" Vera Ion

PDFPrintE-mail

foiletONline - Capitole

Vera Ion

5.

 

Sun dãduse din cap în dupã-amiaza aia, îşi amintea foarte clar. Dãduse din cap şi îşi mijise ochii misterios, undeva peste balustrada balconului. Şi acum fusese arestat. Înseamnã cã, într-adevãr, ştia ceva. Asta înseamnã cã avusese dreptate. Şi mai înseamnã cã şi Caspian ştia ceva. Scuturã din cap. Asta nu era treaba ei. De ce ai vrea mai mult, îşi spuse, când totul e ok aşa cum e. Sã nu uit de medicament.  

Zâmbi când se gândi cã poate Zulu o s-o interpreteze şi pe asta ca pe ceva ciudat, neliniştitor. Orice îl neliniştea în ultima vreme, iar agitaţia lui o fãcea şi pe ea sã devinã uşor istericã. Mai nou, orice fel de agitaţie i se pãrea o prostie, o risipã de energie şi de gânduri care nu îşi avea rostul. Mutã medicamentul pentru migrenele lui Zulu dintr-un buzunar în altul, ca sã nu-l încurce cu ultimele rãmãşiţe din pastila de sãptãmâna asta, pe care le avea împãturite într-o batistã.  

Zulu o sã devinã total paranoic când o sa afle de Sun. Poate ar fi fost bine sã îi punã şi un calmant în medicamentul pentru migrenã. Nu înţelegea de ce avea nevoie de atatea asigurãri, şi nu se putea baza doar pe cuvantul ei. Îi promisese cã o sã îl ajute. Jobul era al lui. Uneori i se pãrea cã Zulu se vede cu ea doar pentru cã vrea sã o foloseasca, pe când Caspian, de când devenise aşa tãcut şi misterios, pãrea cã vrea sã o îndepãrteze. Pentru cã o considerã una de-ai lor. 

Toate gândurile astea o indispuserã, aşa cã se hotãrî sã facã un ocol pe lângã Politehnicã şi sã bage tot. Resturile din batista erau deprimante, oricum nu aveau cum sã o ţinã mai mult de jumãtate de orã. Şi oricum ştia cã o sã gãseascã una proaspãtã acasã. Era miercuri, Kota trebuia sã facã aprovizionarea. 

Gãsi un intrând mai ferit în curtea Politehnicii. Studenţii stãteau pe bãnci, cu privirile în gol. Se aşezã lângã o fatã care îşi rodea unghiile compulsiv, murmurând un cântec. Se frecã pe gingii. Printre studenţi nu îi era fricã sã facã gesturi din astea extreme. De când nu mai aveau nevoie nici de Internet, nici de alcool, nici de droguri, toţi deveniseră un fel de zombies şi nu mai reacţionau în nici un fel la impulsuri din afarã. Se ştia, dacã vrei sã te ascunzi, cel mai bine e să te duci printre studenţi.   

Nu mai ştia exact ce avea, dar când ajunse în aerul tare din gara Victoria, se relaxã imediat. Aici îi plãcea cel mai tare. Un poliţist pe stânga, rezemat de gard, îi zâmbi, şi un pakistanez îi întinse The London Paper. Mirosi lung ziarul. Apoi privi un 436 cum trece. Nu avea timp sã ia autobuzul, nu avea timp sã facã prea mult, aşa cã a luat-o în stânga, pe lângã Victoria, înspre parcul din mijloc pe lângã care treceau toate autobuzele Eurolines. 2 minute, dar o ţinea bine. Trecere. Butonul de la traversare, care întotdeauna îi dãdea un boom, secunda în care atingea butonul şi apoi se aprindea lumina cu “WAIT”. Îşi ştia boom-urile, îşi ridică ochii şi prima privire pe care o văzu fu a unui rastafari- ochii injectaţi, şi zâmbetul. Al doilea boom. Simţi cum i se relaxeazã toţi muşchii şi începu sã traverseze, urmãrind mirosul de transpiraţie de jamaican amestecatã cu miros dens de skunk. Intrã într-un parc. Rastafari se aşezase pe o bancã tot acolo. Trecu pe lângă banca pe care stătea, şi tipul, care tocmai rula o ţigară, ridică ochii: “U alright?” alt boom. S-a oprit un pic să simtă cum senzaţia i se răspândeşte în corp. El i-a zâmbit. “I love ur smile”. I-a rânjit dezvelindu-şi dinţii.  

Exit-pillul o ţinu aproape jumătate de oră, dacă nu mai mult.  

"Până la urmă, cred că sunt fericită", îşi zise, şi se ridică să plece spre casă. Întârziase.  

Mirosea a ceapã prãjitã. Dãdu paravanul la o parte, intrã şi îl puse înapoi. Kota era aplecat deasupra farfuriei, cu picioarele strânse sub el. Se opri şi îl privi. Umerii se ridicau şi se lãsau cu o frecvenţã egalã. Ca de obicei când Ierra întârzia, Kota punea masa pe balcon şi mânca acolo în plinã duhoare, ca un protest pentru cã a fost lãsat singur. Nu putea sã îndure singurãtatea, şi vocile celor de pe stradã îl linişteau.  

Se aşezã pe pernã, cu grijã sã nu se loveascã de ghiveciul suspendat pentru flori, din care curgea un şuvoi de apã murdarã. Nu creşteau flori niciodatã, numai o buruianã palidã care se usca imediat, dar pe care Kota o tundea cu răbdare o datã la douã zile. 

Pipãi cu mâna în stânga farfuriei, în spate, lângã linguriţa de carton presat. Mâna i se opri un pic, apoi relua cãutarea pe cimentul încins al balconului. 

Ierra se uitã la Kota, care pescuia câteva bucãţi de ceapã din înlocuitorul de humus maroniu, plin de ulei. Kota se opri o secundã, semn cã i-a simţit privirea, apoi continuã sã mãnânce, cu ochii în farfurie. 

Ierra mai cãutã o datã. Nimic. Încerca sã nu respire nici mai repede, nici mai încet, şi sã îşi controleze gândurile astfel încât sã nu facã mai multe conexiuni decât e nevoie, totuşi o senzatie de greaţã îi strânse atât de mult stomacul încât puse la loc furculiţa şi îşi înfipse unghiile mâinii drepte în palmã. Îşi privi mâna îndelung, reluând vechiul exerciţiu al durerii, cel care mergea întotdeauna atunci când trebuia sã aibã grijã ce gândeşste. 

“Mã duc sã mã vãd cu Zulu la ora 8. Îi zic cã de sãptămâna viitoare poate sã se apuce de lucru, nu? ”  

Kota nu rãspundea.  

O uşoară transpiraţie pe tâmple, şi mirosul dinspre stradã, care îi aduse brusc în faţa ochilor imaginea celor câteva familii care se plimbau printre hologramele de jos, în ricşele lor trase de câţiva români de categorie subzero, cunoscuţi şi ca pensionari odinioarã. Rãnile lor emanau un miros cam ca urina, dar mai pãtrunzãtor, care se ridica chiar şi la etajul zece. 

“Nu vrei să mâncăm în bucătărie?” 

Kota ridică, încet, ochii spre ea. Avea cearcăne mari, acoperite de ochelarii heliomaţi pe care în ultima vreme îi purta şi în pat. Ierra aproape îi simţi privirea prin lentila heliomată.  

“M-am vãzut eu deja cu Zulu. Am fost acolo cu Johnatan. Nu e nevoie sã te mai vezi şi tu.” 

Kota se ridică. Îşi strânse farfuria şi ieşi, şchiopătând de un picior.  

“E miercuri, spuse el. Trebuie să mergem la karaoke.” 

Ceafa o mânca din ce în ce mai tare. Se scărpină cu un beţişor şi se ridică, urmându-l. 

Sala de karaoke era luminată cu abajururi roşii, cu ciucuri de aur. Pe scenă era un pian la care cânta un tip înalt, cu aparat dentar şi părul vopsit roşu.  

Ierra trecu pe lângă el şi avu un déjà vu. Crease şi ea un personaj asemănător pentru holograme acum câteva săptămâni, atunci când încă mai avea inspiraţie. Îşi aduse aminte că era o combinaţie de Johnny Rotten cu un unchi beţiv pe care îl avusese în Teleorman, în altă viaţă. Se distrase făcând personajul ăla, imediat întoarsă dupa un L pur, de câteva ore. Acum îşi simţea creierul uscat şi stomacul de parcă ar fi înghiţit un ghem de păr. Îl privi pe pianist lung, întrebându-se dacă mai nou s-au introdus hologramele şi la karaoke. Îşi schimbă privirea, nu ar fi trebuit să consume atâtea gânduri pe asta.


Adulmecă în jur, strângându-l de braţ pe Kota, care mergea prea încet de la pumnul de antidepresive pe care îl luase în lunga ora de digestie după masa de seară. Refuza în continuare sã vorbeascã cu ea.  

Johnatan era deja instalat la masa lui, într-un costum purpuriu, cu o şapcă metalică. 

Trecură pe lângă el spre masa lor, în colţul dinspre geam, pe care puteai să vezi Turnul de Control.  

Beţişoarele de lemn se loveau de farfurii, în tăcerea respectuoasă cu care toţi ascultau mugetul tipului cu aparat dentar. "Când erai asigurată parcă nu erai aşa rea, Ierra". Se aşezară. Îl vedea pe Johnatan din diagonală, îi vedea urechea şi cercelul cu diamant. Un gust sărat îi veni brusc pe limbă. Transpiraţia lui Johnatan avusese întotdeauna ceva mult prea sărat, parcă mereu mânca numai peşte. Aşeză şervetul lângă farfurie. 

“Nu ai găsit nimic săptămâna asta?”, îi spuse, încercând sã îşi controleze vocea sã nu îi tremure. 

Nici un răspuns. Kota se uita la lista de cântece. Ceva se întâmplase. Ceva foarte grav. 

“Buna seara şi bine v-am găsit din nou la o nouă întâlnire în cadrul programului de divertisment al Administraţiei!”. Vocea doamnei Weng suna fix ca o furculiţă de metal pe o farfurie de sticlă. Avea un deux piece roşu şi o magnolie mare de plastic în păr. Asta era costumaţia ei de karaoke.

“Avem mândria de a anunţa în această seară o nouă stea pe firmamentul slagarelor noastre. Tânărul Peng Zhu care se află aici alături de noi s-a afirmat în cadrul unor seri de karaoke, urmând să devină unul din cele mai promiţătoare tinere talente din zilele noastre. Are deja cinci şlagăre în top pe postul naţional de radio. Să îl aplaudăm cu căldură!”

Un ropot de aplauze însoţi timp de un minut plecăciunile tipului cu aparat dentar, care apoi coborî de pe scenã, lăsând locul altor viitoare talente.  Ierra îşi aţinti privirea pe Johnatan, sperând cã o sã îl facă măcar să îşi întoarcã privirea pentru o secundã. Îl observă cu coada ochiului pe Kota, care îşi puse şervetul împãturit în dreapta farfuriei, se ridicã şi ieşi în direcţia toaletei. Nu se aştepta sã gãseascã nimic, dar pipãi şervetul, discret, mai întâi la suprafaţã, apoi printre faldurile perfect împãturite. Evident, nimic. Orice ar fi, numai să nu ţi se facã fricã.  

Între timp, un alt bărbat venise la microfon, şi molfăia versurile cunoscutei romanţe “Luna e inima mea”. 

 Ni wen wo ai ni you duo sheeen  ("The moon represents my heart")

Ierra urmări ceva vreme biluţa de pe ecran sărind pe fiecare silabă. “Mă întrebi cât de mult te iubesc…” spunea bărbatul, zâmbind cu un colţ al gurii, unul singur, şi uitându-se undeva în gol.

Erau douã variante: aşteaptã, şi atunci situaţia nu are cum să devină decât mai gravã, pentru cã deja simţea cum panica începe sã îi dezordoneze gândurile, sau se duce acum, pânã se întoarce Kota de la baie, şi întreabã. Era totuşi ciudat să se ridice chiar în mijlocul cântecului. Ar fi trebuit să se mişte mai devreme, în timpul aplauzelor. Ca şi cum ar vrea sã se consulte cu el, de exemplu pentru ce melodie sã-şi aleagã. De fapt, putea face asta şi acum. Durerea din ceafã nu prevestea nimic bun, oricum. Nu e timp, Ierra. Ori te descurci acum, în câteva ore, ori te duci în boscheţi sã-ţi lingi rãnile şi nu te mai întorci niciodată.

Luã caietul cu melodii şi se duse direct la masa lui. Johnatan privea către cântăreţ, nemişcat. În seara asta îşi pusese lentilele de contact galbene.  

“Salut. ”  

“Pleacã”, răspunse el, fără să o privească. "Ne vedem sus în 15 minute." 

Sus era o platformă de pe care se vedea aproape tot oraşul, fosta terasă pentru puştanii bucureşteni înainte de debranşare, acum un loc de plimbare şi meditaţie pentru angajaţii Administraţiei, o seră artificială perfect aerisită şi irigată. Ierra avea convingerea clară că majoritatea celor care se plimbau prin Grădină erau agenţii de tortură, care veneau să îşi aerisească plămânii şi ochii în pauza de prânz. Hainele lor erau împregnate cu miros de sânge, grăsime de om şi transpiraţie. Şi majoritatea nu vorbeau între ei, iar cei care vorbeau se prefăceau de fapt că vorbesc.  

Johnatan era deja acolo. Îi văzu ochii. Lentilele galbene deveneau fluorescente în întuneric. O aştepta sub o magnolie.

„Ce se întâmplã?” 

„Am fost promovat. Am trecut la AntiDrog.” 

Ar fi putut să creadă că e o glumă, dar Johnatan nu făcea niciodată glume.

„Am făcut o anchetã azi cu Kota. Suntem colegi de birou ţi-a spus?” 

„Kota a fost mutat la AntiDrog?” 

„Da. Avem dovezi cã ai unele informaţii despre un drog numit exit-pill” 

„Da. Tu mi l-ai dat prima dată. Şi apoi l-am primit de la Kota care îl ia de la tine. ” 

„Delirezi.” 

Îl privi, înfingându-şi pentru nu ştiu a câta oară pe ziua de azi unghiile în carne. Johnatan îi puse o hârtie în mână.  

“Îmi scrii aici pe hârtia asta, cinci nume de la cinci oameni cu care ai colaborat. Clienţii tăi. ” 

“Nu am vândut niciodată, Johnatan. Ce dracu…” 

"Este o reţea. Tu dai numele.” 

Un moment de tăcere. 

“Asta e prima ta acţiune antidrog?" 

“Nu e treaba ta. Scrii aici frumos să se înţeleagă, până mâine la ora 12. Cui i-ai vandut, de câte, ori, frumos. Dacă scrii, bine. Dacă nu, te-ai dus şi tu cu ei.” 

“Ce înseamnă bine?” 

"Bine înseamnă bine. “ 

Îi lăsă hârtia în mână şi se îndepărtă. Ierra se aşeză pe bancă.  

E adevărat că a vrut o singură dată, o singură dată. Dar faptul că a gândit nu înseamnă că a şi făcut-o. Le-a dat târcoale atunci vreo trei zile, de ziua lui Caspian, adulmecând în jurul lor mirosul de îngheţată, şi gândindu-se cum ar fi să împartă cu toţii un BERLIN albastru, strong, din ăla care dura între 4 şi 6 ore. La câţi erau, ar fi putut să le ajungă 2 ore la toţi. Dar ştia că dacă o face, şocul ar fi prea mare. Mai ales pentru Caspian. Şi nu o făcuse. Cea mai mare problema cu exit-pill-urile era că îţi scurtcircuitau conexiunile şi trebuia să te gândeşti de două ori atunci când crezi că nu ai făcut ceva, dacă chiar nu ai făcut-o sau e doar o amintire modificată. 

Ştia că nu o făcuse. Singura greşeală a fost că atunci, în ziua aia, a căzut într-o pasă suicidală atât de proastă. S-a învârtit în jurul lor ca o fantomă, uitându-se lung la Caspian şi la ceilalţi. Şi atât. Apoi a revenit peste zece zile, la ziua lui Poy Poy, tot dintr-un sentimentalism stupid. Simţea că dacă apare ca om va fute petrecerea. Îi era dor de ei, şi nu vroia să suporte tăcerea politicoasă care s-ar fi aşternut în jur, şi apoi gândurile. Privirea lui Caspian cercetând-o nepăsător, ca pe un gândac. Privirea lui Zulu, parcă întrebând-o mereu ceva. Nu vroia să fie madam Ierra de la Administraţie. Ar fi sărit şi ar fi făcut tumbe în jurul lor într-o altă lume, în care ar fi alergat împreună prin parcurile din Londra sau pe plajă. Exit-pill-urile o setaseră pe nişte imagini idilice despre prietenie, care nu aveau nici o legătură cu realitatea.

Simţea cum amintirile şi furia vin pe acelaşi canal, periculos, alimentate una de alta. Ştia, fără să îşi amintească. Panica era cel mai greu de controlat, şi ştia cum o să vină, şi unde mai întâi. 

“Drum bun”, i-a zis Johnatan prima oarã când i-a pus în mânã pastila gelatinoasă, roz aprins.

Mâna lui stângă, cu pielea mai deschisă decât mâna dreaptă din cauza înlocuitorului de silicon care îi acoperea tot braţul.

Pe pastilă scria “LONDRA”. Apoi au apărut şi altele. ‘BERLIN”. ‘PRAGA’. ‘BARCELONA”. ‘NEW YORK’. Ca să ai inspiraţie, i-a spus tot el. Uneori se practica asta, să li se dea celor de la secţia design de holograme câte un impuls creativ, ca să aibă inspiraţie pentru personaje mai occidentale, mai ales când fusese Olimpiada, dar Ierra era sigură că numai ea avusese acces la exit-pill-uri. Câteodată simţea că e un experiment, că nimeni nu mai ia pastilele astea pentru că sunt mult prea periculoase şi că îl încearcă pe ea. Dar nu îi păsa, atâta timp cât ştia că mai primeşte. Devenise atât de dependentă încât începuse să îşi imagineze că există un loc numit Centrul de Control al Paranoiei, în care se fabrică exit-pill-urile şi la care ar avea acces nelimitat, dacă numai ar găsi locul ăla.

Încet încet, gândul începuse să aibă atât de multă greutate încât părea firesc că trebuie să existe aşa ceva. Orice experienţă oferită de exit-pill-uri ştergea şi ultima urmă de paranoia, şi te făcea să vezi mult mai clar totul în jur. Era destul de logic, şi totuşi era numai în capul ei. Poate daca era logic, era şi real. Pentru că dacă era numai în capul ei, de ce în după-amiaza aceea în care îl invitase pe Sun la un ceai, Sun dăduse atât de misterios din cap, ca şi cum i-ar da un indiciu, şi apoi începuse să vorbeasca brusc despre Caspian? Exact la câteva minute după ce ea se gândise atât de clar: dacă există un centru de control al paranoiei, sigur Sun, cu toate link-urile lui, ştie.

De ce ieşise soarele exact în aceeaşi după-amiază, la numai un minut dupa convorbirea asta, şi mai ales de ce exact în aceeaşi perioadă, înainte să afle de noul job, Zulu vorbea numai despre cât de aiurea se poartă Caspian, de parcă ar şti ceva şi nu vrea să-i spună? Şi apoi de ce, o dată ce aflase despre job, Zulu încetase brusc să vorbeasca despre Caspian şi se purta atât de bine cu Ierra? Şi de ce Caspian era atât de tăcut în ultima vreme? Şi de ce l-au arestat pe Sun?

Ideea că s-ar putea să nu existe un asemenea centru, iar exit-pill-urile să fie doar un stoc epuizat al lui Johnatan, care acum a fost promovat la Anti-drog şi face prima captură din reţeaua pe care tot el a creat-o, o făcu să îşi muşte buza atât de tare, încât îi dădu sângele. Mintea i se organiza odată cu durerea. Durerea vine într-un punct. Planurile devin mai clare. Nu ai altceva de făcut decât să mergi la Caspian şi să îl faci să te ducă acolo.

Se uita la ceas. Era 8. Nu avea cum să mai ajungă la întâlnirea cu Zulu. Teoretic, nu avea cum să se mai vadă cu nici unul dintre ei, până când Johnatan nu se potolea cu reţeaua lui de arestări.

Se întoarse în cameră, exact când începea ultima melodie. Toţi stăteau în picioare. Sau poate, îşi spuse, reluându-şi locul la masă, ar trebui să te laşi.

„Nu s-a descoperit dezintoxicare pentru exit-pill-uri”, îi suna în cap vocea lui Johnatan, din primele zile când începuse să îi plaseze câte un „PARIS” sau „HELSINKI”.

Kota nu se întorsese de la baie.  Îşi pusese în geantă hârtia pe care trebuia să scrie cele 5 nume. Totuşi, Johnatan mai spusese un lucru. „Bine înseamnă bine.” Asta ar putea să însemne mai multe lucruri. Se uita în direcţia lui, din reflex. Johnatan cânta, alături de ceilalţi, „We are the world”, marea mândrie a fiecărei seri de karaoke. Mişcându-şi buzele pe linia melodiei, Ierra începu să cerceteze ieşirile.

Ultima oară când o facuse, era într-o pasă suicidală acută. Acum, trebuia să o facă astfel încât să supravieţuiască, ceea ce părea a fi un pariu pierdut din start. Învăţase să se controleze şi să nu o mai facă de ani şi ani, devenind încet o femeie ok, chiar şi după debranşare, o femeie ok, cu un vibe ok, chiar şi acum când nu le spusese prietenilor nimic despre exit-pill-uri, nimic despre dependenţă, nimic, nici măcar despre posibilitatea de a avea vreun exit, chiar şi acum, era ok. Îşi promisese că nu o s-o mai facă, ultima oară după ziua lui Poy Poy, când erau să o prindă şi să o bage în camionul de hingheri. Aproape îi puseseră lanţul de gât şi atunci parcă nu şi-a mai dorit atât de tare să moară.

În seara aia după toată aventura, când s-a întors acasă, a băgat o combinaţie atât de ciudată de MEXIC cu REYKJAVIK, că după ce s-a întors, i se părea mai mult decât firească situaţia ei de shapeshifter, poate singura care mai rămăsese pe lume în afară de nişte personaje penibile din serialele difuzate pe vremuri, ca True Blood, care vroia să integreze vampirii în societate, ca pe evrei sau pe negri. Îşi aducea aminte cum se emoţionase şi ea câteodată la True Blood, gândindu-se că până la urmă sunt şi ei tot oameni. Nu câini.  Kota tot nu se întorsese de la baie.  

„Şi nu uitaţi," se auzi vocea doamnei Weng, "săptămâna viitoare ne vom reîntâlni în număr mult mai mare, împreunã cu toţi colegii noştri, la Festivalul Verii din parcul Floreasca. Pânã atunci, vã dorim muncã uşoarã!!” 

Se strecură prin spatele încăperii, spre ieşirea de lângă bar şi coborî repede scările. În spatele clădirii, pe o fundătură de străzi, câinele o simţise şi îi alerga în întâmpinare. Îl privi în ochi. În câteva secunde, îşi scutură blana albă, zburlită încă de la transferul de energie, şi o luă la fugă înspre vest, spre Plumbuita. Avea doar câteva ore până a doua zi, la 12.   

Comentarii (4)add comment

vodnar gabriel said:

Am citit primele cinci capitole fara sa fiu atent la comentarii si povestea m-a prins foarte tare. Astept cu nerabdare maxima sa citesc ce urmeaza.
 
Raporteaza abuz
vot
vote -
January 27, 2010
Voturi: +0

vodnar gabriel said:

Am citit primele cinci capitole fara sa fiu atent la comentarii si povestea m-a prins foarte tare. Astept cu nerabdare maxima sa citesc ce urmeaza.
 
Raporteaza abuz
vot
vote -
January 27, 2010
Voturi: +0

Tara Mircea Marcel said:

ai adus un suflu nou textului ca intreg. o multime de spoturi de lumina care creeaza la fel de multe umbre. Imi place ideea cu drogurile si cu denumirile de orase, imi place intorsatura pe care a luat-o textul, imi place cum ai construit personajele Kota si Johnatan - doi membri decorati ai securitatii sau a NKDV-ului rusesc.
Textul se termina cum nu se poate mai bine... Ierra e ceva de genul varcolacilor smilies/smiley.gif) glumesc. Ideea cu shapeshifter am folosit-o si eu intr-un text si prin faptul ca Ierra e SS (shapeshifter) tocmai ai dus textul in domeniul mutantilor, gen x-men. Caspian poate ucide cu puterea gandurilor, Ierra se poate metamorfoza si parca vad ca de fapt Kota si Johnatan sunt de fapt pe urmele mutantilor nu fac parte din echipa antidrog.

In sfarsit cainele alb din primul capitol si-a gasit rolul. multe lucruri s-au legat si e bine si parca tot textul a prins viata.

au fost pe ici pe colo cateva inconsecventa: Sun e femeie sau barbat? Apoi mai sunt cateva repetitii sacaitoare sau propozitii evidente. repetitie: lentilele respective heliomate. Propozitie evidenta: "Si nu a facut-o" undeva aproape de mijlocul textului, cand dorea sa il drogheze pe Caspian parca.

si ai un punct in plus de la mine sau o steluta sau felicitarile mele pentru textul in cantoneza? sau mandarina? ar fi fost mai indicat sa pui versurile in cantoneza si tot ce spune prezentatoarea de karaoke, iar traducerea la note de subsol. autenticitate. te introduce in atmosfera textului smilies/cheesy.gif e ceva mai mult de lucru dar cred ca se merita smilies/wink.gif

inceputul e cam slabut sau poate doar mi se pare. poate putin ambiguu. poate ar fi potrivit sa folosesti ceva mai multe metafore sa fii in ton cu celelalte capitole smilies/smiley.gif zic si eu asa.

Dar cum ziceam imi place, in rest sa citit numai de bine.
 
Raporteaza abuz
vot
vote -
October 28, 2009
Voturi: +3

Vera Ion said:

comentati?
 
Raporteaza abuz
vot
vote -
October 27, 2009
Voturi: +0

Scrie comentariu
quote
bold
italicize
underline
strike
url
image
quote
quote
smile
wink
laugh
grin
angry
sad
shocked
cool
tongue
kiss
cry
micsoreaza | mareste

security image
Scrie caracterele din imagine


busy

2% Pentru Cultura

Prietenii bibliofagia.ro

 

 

 

 

Câştigă un HTC magic cu foiletONline

 

Login

foiletONline- sponsorizat de

 

 

 

 

 

si cu sprijinul